Nu m-am cacat in scaldatoare cand eram mica, din cate mi s-a spus. Dar asa pare! Dupa ce am stat nas in nas cu Tom Hanks la premiera filmului Inferno din Florenta, acu’ am bafta chioara sa il vad in carne si oase pe Richard Gere, tot la Florenta!!! Pretty Women din toata lumea, invidiati-ma J))
N-o sa ma banuiti decat de noroc, daca va spun ca biletul de avion pentru calatoria asta mi l-am achizitionat inca din ianuarie! Sunt si eu victima reducerilor, ce sa fac… Am zis: ce-o fi o fi, daca nu pot merge, macar nu pierd cine stie ce bani. Asa ca nu aveam de unde sti ce noroc ma paste dupa 10 luni. Sau o suspectez pe colega Ioana, cetatean florentin, ca sincronizeaza marile vedete de la Hollywood cu venirile mele la Florenta haha. Ea e cea care m-a anuntat de Tom Hanks, tot ea, afland ca vin acum la Florenta, mi-a trimis un link. Un articol despre faptul ca domnul Richard Gere va primi cheile orasului Florenta fix in zilele in care madam Mladin a deschis deja portile orasului…
Citesc ca tre’ sa trimit un email cum ca vreau sa particip la eveniment si, daca voi fi in numarul maxim acceptat de ei, e ok; dar, daca s-a inscris deja puhoiul, ciao si a rivederci!
Ma uit la data articolului – a trecut deja o zi. Scriu frumos un email scurt in engleza, le explic sincer ca sunt un jurnalist roman aflat intr-o scurta vacanta si mi-ar placea sa intru si io acoloşa. In asteptarea raspunsului, imi bag in valiza (cu mari temeri ca le car degeaba), un pantalon, niste pantofi usori, ca sa nu atarne, un maieu si un pandantiv cu o cheie. Da, da, am si eu cheie, nu a orasului, da’ a mea e mai smechera, ca are si gaura cheii J.
Indoiala ca as intra ma face sa las acasa orice urma de sacou (atarna prea greu in valiza, iar eu vreau loc pentru cumparaturi…). Si hai la Florenta!!! A 7-a oara in ultimii ani…
Nici bine nu imi fac prima plimbare prin oras, ca ce sa vezi, gasesc email de la italieni! Ma anunta ca, daca vin cu legitimatia de presa, pot intra la eveniment. What?!?! Nu creeeed!!!! Asa simplu sa fie??? Intreb si daca pot aduce aparatul foto. Da da, adu-l, disperato J, par sa spuna…
Devin euforica, desi nu am o confirmare clara ca sunt pe “liste” – asa cum inteleg ca trebuie. Am doar un ok.
Imediat dupa, intru in panica. Aoleuuu, hai fuga dupa un sacou ca, daca n-am vrut sa iau de acasa, acu’ marca banu’, mladin, n-ai de ales… Bâjbâi prin cateva magazine. Din alea la indemana oricui, ca doar nu oi plati o avere pentru o prezentza pierduta intr-o multime de femei isterice (asa imi imaginez eu ca va fi…). Gasesc un sacou negru, simplu, ok ca pret, il iau si… nu ma opresc aici.
Ma duc in recunoastere, sa vad unde e faimoasa sala in care se tine evenimentul. E Salone dei Cinquecento din Palazzo Vecchio. In mod normal iti trebuie bilet sa intri, dar eu merg pana la usa si ma uit ca vitelu’ la poarta noua. Spectaculoasa! Gata, acum stiu drumul. Fac… un minut de unde sunt cazata eu si pana aici.
Sunt pe cai mari, asa ma simt! Urmeaza sa ma prezint la Palat!!!
EVENIMENT RICHARD GERE 2019
TOT CE AM PUTUT FACE PENTRU RICHARD GERE A FOST SA MA DAU CU GLOSS…
“Veniti la 16.30” – mi se spune in email. Da’ ce credeti, m-am imbracat de la 15.30, mi-am scos trusa de farduri expirate si, dupa ce le-am studiat si m-am minunat ca am niste lucruri de calitate, am decis sa ma dau cu… niste gloss J. Prea complicat sa le folosesc si pe celelalte…
La 16.01 sunt deja in Palat, cu aparat foto, telefon si legimitatie, intreband politistii de la intrare daca pot urca in sala. Imi arata o coada deja formata si ma pun sa stau cuminte la ea. “Cu legitimatia de presa?” – intreb insinuant.
Aflu ca da, tot acolo tre’ sa astept. La 16.30 se va face verificarea tuturor, conform listelor. Hm, incep sa am emotii. Si indoieli. Daca sunt de la presa, sigur nu sunt pe liste. Si atunci, cum intru?…
Oamenii de la coada sunt italieni relaxati. Fete tinere, fara niciun stres, venite in jeans si adidas, doamne in varsta, unele cochete, altele imbracate de strada. Turistii care se perinda prin Palazzo Vecchio se uita curiosi la noi, cei de la coada. Parca vad ca ma intreaba vreunul: “nu va suparati, ce se da?” J.
Timpul trece al naibii de greu. Oamenii mai barfesc, se mai uita pe telefoane… Nici nu imi vine sa ma uit pe facebook, ca mi-e ca termin bateria, or telefonul e cea mai buna rezerva la aparatul meu foto!
Apar politisti noi, dar asta nu schimba cu nimic asteptarea.
La cateva minute dupa 16.30, lumea incepe sa isi scoata cartile de identitate. Italiencele de langa mine se uita bizar la legitimatia mea, realizand ca nu sunt de-a lor.
Doua plasatoare verifica fiecare nume in parte. Ajunsa in fata arat legitimatia, pregatita fiind si cu email-ul in care mi se spunea ca e ok sa vin. “Nu stiu daca presa poate intra de la ora asta in sala” – imi zice duduia. “Dar urcati si intrebati acolo”.
Urc scara din Palazzo Vecchio si, spre surprinderea mea, nu am pe cine sa intreb daca pot intra sau nu. Asa ca… intru!!! Sunt in sala!!! Cu tot cu legitimatie, cu tot cu aparat, dar… fara gloss, pe care l-am mancat cat am asteptat la coada. Asadar, am redevenit eu, 100% J
SALONE DEI CINQUECENTO
DIN INFERNO, LA PRETTY WOMAN…
Intrand oarecum printre primii, ma benoclez la tavan, la peretii laterali, apoi aleg repede un loc strategic ramas inca neocupat: locul de la marginea unui rand. Canta Pretty woman. Dragutza idee.
La 3 scaune in fatza mea e o bariera pusa, semn ca primele randuri sunt pentru invitati. Sau or fi pentru presa si ar fi mai bine sa spun, ca sa ma duc acolo? Prefer sa tac si sa raman in banca mea, la propriu. Ca daca ma scot astia din sala? Asa, cel putin, am ocupat un loc bun, randul 7, la margine. Nici la concerte nu am asemenea bafta…
Din cate s-a anuntat, evenimentul incepe la 17.30. Mai sunt cam 40 de minute. Incepe din nou Pretty woman. E clar, e stampila pusa pe fruntea lui Gere… Desi pe ecranul din scena curg poze cu el din mai multe filme, ba chiar si de la actiuni umanitare, dar si poze portret si unele de familie, deduc. Nu stiu prea multe din viata lui privata. Doar ce am citit acum, ca are o sotie in varsta de 36 de ani si e din nou tatic. La 70 de ani. Tare!
Toti care patrund in sala si iau loc incep sa faca poze, ca si mine. Si selfie-uri. Ca si mine… O doamna dichisita filmeaza cu un gopro. Incepe din nou Pretty woman. Ma amuz. Sa inteleg ca e singura piesa din repertoriul serii?
E 5 si ceva. Niste oameni urca pe scena si asaza pe scaunele invitatilor castile pentru traducere. Cred ca sunt speciali nenii astia, daca stau pe scena. Caci mai exista locuri pentru invitati si in primele randuri. (Invitati care n-au catadicsit sa apara.)
La 17.20 scaunele inca nu s-au umplut! Ma apuc sa le numar, din plictiseala. Sunt 15 randuri x 24 de scaune. Ar fi incaput mult mai multe!
Pe boxe reincepe Pretty woman. Really???
Ma reapuc sa studiez salonul. Admir picturile laterale, plafonul bucata cu bucata. Sper sa nu cada Ana Ularu in capul meu! (Pentru cine a vazut Inferno, asta e sala in care pica prin tavan dusmanca lu’ Tom Hanks. Celalalt prieten al meu…)
Si iar o ia de la inceput Roy Orbison cu Pretty woman. Hai, ma, pe bune??? Ma uit la baietii de la mixer. Lor nu le-o suna ca picatura chinezeasca deja???
Ma uit la ceas si fac un calcul scurt: cred ca am ascultat piesa asta de 20 de ori!!! Uite asa incepi sa urasti un hit J.
Ce mi se pare bizar e faptul ca foarte multe persoane se saluta intre ele ca intre vechi cunostinte sau prieteni. Mai vine o femeie, se mai pupa cu cineva de langa mine. Mai intra altii, se imbratiseaza cu unii. Zici ca suntem la caminul cultural din sat. Unde tatza Floarea se pupa cu Adascalitei, ca nu s-au mai vazut de la biserica.
Incep sa apara, incet-incet, cameramani si fotografi. Sunt trimisi intr-o laterala, dupa un gardulet.
Aha, abia acum vad unde e locul rezervat presei. Deci acolo ar trebui sa fiu si eu. Ma uit la ei, ma uit la locul in care sunt eu, iar ma uit la ei, iar ma uit unde stau eu si aleg sa raman aici ;). Locul e perfect. Linie directa cu fotoliul domnului Gere…
Ma ridic sa imi intind oasele. Dar stau lipita de scaun, ca a inceput vanatoarea de locuri!
35 de poze cu Richard Gere ruleaza pe ecran. Ce Dzeu sa fac, daca ma plictisesc??? Noroc ca a descoperit altul inaintea mea Teoria relativitatii…
E trecut de 17.30 si niciun Richard Gere la orizont, dar nici invitatii aceia speciali. Inca sunt locuri goale si in sala.
Vizitatorii muzeului se opresc la balcon sa vada ce minunatie se intampla in sala de la picioarele lor. Inca nimic. Asa ca isi continua drumul pentru care au platit bilet.
O don’soara vecina cu mine isi preseaza in mod repetat tzatzele… ?!? Ceva o nemultumeste la ele, asta e clar haha.
Niste doamne din staff joaca rol de plasatoare. E nevoie, mai ales ca la 17.45, nu stiu prin ce minune, intra brusc in sala un grup mare de oameni. Or fi lasat intrarea la liber, fiind inca scaune goale.
O alta minune este ca, dupa vreo 30 de difuzari, nu mai canta Roy Orbison!!!!! Uf, gata, s-a oprit muzica. Doar forfota se mai aude.
Vin trompetistii pe scena. Incep sa vina si invitatii de pe scena. Habar nu am cine sunt.
APARITIE RICHARD GERE!
“Iata-l!!!” – se aude cineva si intr-o fratiune de secunda ne ridicam toti, cu telefoanele in mana. Alarma falsa hahaha. Era doar un domn cu parul alb care-si facea drum prin sala. Pe loc repaus luam. Ne asezam. Eu am dileme legate de cum si cu ce voi poza sau filma. Sunt patzita la Tom Hanks, n-as vrea sa mi-o fur si aici, mai ales la ce lumina intima vad ca au lasat oamenii astia pe scena. Iti bagi degetele in ochi aproape.
Decid sa abandonez aparatul si sa filmez cu telefonul, dar astfel incat sa intru si eu in cadru! Pai ce, sunt fraiera sa lipsesc din propria-mi productie telefonica? J. Fac o proba si gata, sunt cu mana pe butonul de rec, numa’ Richard Gere sa vina… E deja 18.30.
Eheee, ce sa vezi, mi-am facut planu’ ca tiganu’… Ce se vede in poza nu are nicio legatura cu ce s-a intamplat la aparitia lui Richard Gere. S-a pornit, nene, un val mare de entuziasm, cu rupt de randuri si imbulzeli, dar sa te tii cand s-a pornit si valul de jurnalisti! Calare pe el, cu camere, aparate ultra smechere, cu lumini de totul ardea in jurul lui L. Asa ca… MARE TEAPA ce mi-am luat, crezand ca voi vedea eu ceva frumos pe telefon!!!
Si megastarul inainteaza… si lumea striga “Richard! Richard!”… si se apropie… si iar flash-uri, calcat pe picioare si zeci de mobile in aer… si mie imi bate inima de zici ca am dineu privat cu el, nu ca sunt pieduta in multime J.
Filmez. Cand ajunge in dreptul meu, dintr-un bun-simt firesc, abandonez uitatul in telefon si il privesc. Sa il vad si eu cu ochiul liber, ce Dzeu! Se apropie de mine si… imi pune mana pe umar, in semn de salut!!! Cum???? Da, chiar asa. Iar eu nu gasesc ceva mai stupid sa ii spun decat… “Hi!”. Hahahahaha. Cum “hi”?!? Ei, bine, da, HI si gata.
Ca sa nu par penibila, v-as putea spune ca i-am zis “Hai!”, o invitatie la un cico in Florenta. Dar nu, nu a fost asa…
Dupa ce m-a salutat in felul lui, s-a uitat scurt la ce naiba fac de tin o mana in aer, undeva departe de corpul meu haha. Tineam telefonul, care filma de nebun… Nu aveam nimic util in ce filmam, macar sa fi meritat efortul muscular. Multa lume nebuna pe planeta – si-o fi spus el…
Trece prin multime, se saluta cu cei de pe scena si se aseaza in fotoliul central.
Dupa niste minute bune in care discuta cu cei de la sunet despre traducerea simultana, un ochi aruncat in telefon si cateva dialoguri cu cei de langa, incepe ceremonia.
Evenimentul are un iz socio-politic pe care il ignor. Dar imi plac povestile.
Se vorbeste mult despre cum a dus el personal mancare unor refugiati blocati pe mare. El povesteste cum l-a adus si pe fiul sau acolo si oamenii aia s-au simtit importanti ca Richard Gere il prezinta pe baiatul lui fiecaruia dintre ei. Misto!
In timpul cuvantarii primarului, aflat langa el, Richard face pe gazda si toarna apa in pahar atat pentru el cat si pentru primar.
Ce faci, ma??? – imi vine sa zic, cand vad o camera care filmeaza fix in nasul meu. Dar imi dau seama ca tre’ sa ma uit frumos in fatza si sa tac mâlc. Haida, asta-mi mai lipsea, sa apar si pe la tv.
Si treaba nu se termina aici. Vine un al doilea operator, aprinde ceva orbitor pe randul meu si toti stam cuminti, sa nu ne facem de cacao. Daca am vrut in “loja” publicului, ma supun, n-am de ales.
Pe scena se vorbeste in continuare.
Oamenii in sala incep deja sa puna poze pe retele de socializare sau sa trimita prietenilor… Semn ca lungile cuvantari ale italienilor (pe care eu ma straduiesc sa le inteleg), ii plictisesc. Unii chiar pleaca, la un moment dat. L-au vazut, l-au pozat, nu le mai trebuie nimic.
Ce mi-a placut din ce-a spus nenea Richard, a fost ca “asa cum nu imi pasa de politica, asa nu imi pasa nici de religie. Imi pasa de profesorii mei, insa!”. Si a vorbit despre Dalai Lama. Si a pledat mult pentru a ajuta oameni care ajuta alti oameni sa supravietuiasca, nu sa le pui piedici. Indiferent ca vorbim despre oameni care sar din case arzand sau refugiati pe barci.
Ma doare fundul rau, de cat am zacut pe scaun J. Ma uit la ceas. Sunt deja vreo 2 ore jumate!
Italianca de langa mine ma roaga sa il pozez pe Richard Gere cu telefonul ei. Ca sunt la margine si vad mai bine.
Apoi ascult curioasa ce zice el despre Florenta (si Tom Hanks a fost intrebat despre Florenta de mai toti ziaristii).
A fost demuuult, in tinerete, cu gagica lui de atunci, zice el. Cea mai romantica vacanta. Dupa care a mai venit de cateva ori aici, pentru anumite filmari. In schimb, povesteste cum si-a trimis parintii in Europa cu Orient Express si ai lui au venit si la Florenta, intr-o excursie de-o zi.
La vizita de acum, Richard Gere a intrat si in Galeriile Uffizi, cand nu era picior de turist, muzeul fiind inchis lunea. Parea foarte incantat!
RICHARD GERE PRIMESTE CHEILE ORASULUI FLORENTA
…SI SURPRIZE SURPRIZE!
Gata, vine si momentul solemn, in care urmeaza sa primeasca de la primar cheile orasului.
Trompetistii incep sa zica din instrumente, primarului i se pune panglica si Richard primeste cheile. Nu stiu de ce sunt mai multe, dar ce mai conteaza!
„Pentru el si pentru fundatia lui” – zice primarul. Cu ocazia asta aflu si eu ca Richard Gere are o fundatie. O sa cercetez zilele viitoare…
Rafale de flash-uri, lumea disperata sa faca poze, ne imbulzim cu totii spre fatza. Filmez. Si alti cativa oameni, printre mainile mele… Reusesc, intr-un moment strategic, chiar sa am un detaliu al cheilor primite.
Apoi urmeaza… Surprize Surprize – primarul il anunta pe Richard Gere de un dar surpriza, lumea rade, eu nu inteleg ce e si deduc ca i-au dat abonament pe RATB haha. Sa vina omu’ sa se plimbe gratis prin Florenta, cu bus-ul si tramvaiul. Aflu, ulterior, ca a primit un abonament pe un an la spectacolele de balet si opera. Eram pe-aproape J))
A doua surpriza e tricoul echipei de fotbal Fiorentina, cu numele lui pe el. “Numero uno!!!” – striga Gere vesel. Face senzatie:
Si gata! Poze, imbulzeala, dezamagirea ca nu pleaca tot pe culoarul principal, ci e scos pe undeva prin spate; multe comentarii, rasete si povesti, in drum spre iesire. Eu ma pierd printr-o anticamera fix langa locul in care e el. Si alti jurnalisti fac asta… Dar suntem “prinsi in fapt” si invitati afara. Mai mult ei, decat mine, ca eu par inofensiva si vad ca nimeni nu se ia de mine. Cu toate astea ies, ca as ramane singura cuc acolo si m-ar scoate, probabil, cu carabinieri…
Salonul s-a golit. Doar cativa jurnalisti au ramas sa scrie si sa-si trimita corespondentele. Eu mai fac cateva poze, vad ca Richard nu mai vine, asa ca ies. Palatul e deja inchis. O tanti sta la poarta, sa o inchida dupa ultimii plecati, ca mine.
FOTOGRAFII CU RICHARD GERE?
Rad ca proasta-n targ de experientza traita. Ma asez in loggia cu statui de langa Palazzo Vecchio si ma uit in aparatul foto, dar si in telefon, sa vad “recolta”. Un dezastru total!!! Doar cateva fotografii si filme merita salvate. Dar cine nu-si mai spala sacoul vreo cativa ani? Hahaha
Categoric lucru, trebuie sa-mi imbunatatesc metodele de pozat/filmat in astfel de situatii speciale. Ca cine stie cand ma intorc la Florenta, colega Ioana ma anunta ca vine Brad Pitt, dau nas in nas cu el si iar ma aleg cu poze praf… (Am deja in cap o inventie. Eu si Da Vinci ce mai inventam J. Ca tot sunt intr-un loc in care lumea comemoreaza 500 de ani de la moartea lui).
Dau mesaje prietenilor sa le zic ce nu le-am zis pana acum: ca l-am intalnit pe Richard Gere!!! Pe principiul “pana nu vad, nu cred”, prietenii se apuca sa caute pe internet stirile despre eveniment. Si cauta. Si tot cauta. Si se uita la stirile italiene. Si… IACA APARE SI MLADIN LANGA RICHARD GERE!!!
Ati zice ca suntem in tandreturi, brat la brat, nu? Hahahaha. El, la fel de misto ca intotdeauna, doar ca mai… copt. Eu…… si eu din ce in ce mai coapta, ca un cozonac J))
Adevarul gol-golutz este ca el trecea ca vedeta printre noi, vulgul, ca sa urce frumos si glorios pe scena. Iar eu ma straduiam sa fac ce nu mi-a iesit la Tom Hanks: sa ma prind in telefon cu tot cu vedeta. Zambetul meu de incantare avea sa piara cand am vazut ca nu am intrat in cadru decat un pic. Cat de lung sa am si eu bratul, bai, nene?… Iata cadrul corect:
Si asta a fost povestea… Cu un Fat Frumos si multe gagici. Si niste chei ale orasului. Si niste chei nevazute, spre inimile noastre de Cenusarese J.
PS A doua zi, m-am adapostit de ploaia torentiala care a cazut peste Florenta, in loggia de langa Palazzo Vecchio. Mi-am lasat umbrela la baza scarilor, la 2 metri de mine, m-am cocotat pe ultima treapta si am inceput sa scriu povestea de mai sus, patrunsa de fiecare detaliu. Cand sa plec, am remarcat ca cineva imi sparlise umbrela!!! Deci, va rog, daca il vedeti pe Richard Gere, sa ii ziceti ca imi datoreaza o umbrela J)
