Acum niste ani, mergand cu ai mei la cimitir pe 25 decembrie, la 3 luni de la moartea surorii mele, oamenii locului ne-au salutat senin, cu “Craciun fericit!”. Mi s-a parut atat de… absurda urarea in acel context de suferinta, incat nu am stiut ce sa raspund! Cum nu stiu nici astazi…
Incepand din acel moment, am invatat sa spun mai degraba „Craciun linistit”, „frumos”, „imbelsugat” etc., decat “fericit”. Fiindca nu stii cum un cuvant atat de frumos poate, in mod paradoxal, deschide rani.
Pentru cineva care si-a pierdut copilul, pentru cineva care a fost parasit, pentru cineva bolnav, pentru cineva care a ramas fara job, pentru cineva care nu reuseste sa aiba copii, pentru cineva care si-a ingropat parintele, nu exista “Craciun fericit”…
“Ioaneee, vino ca a ajuns mortu’ la poarta din spate!” – striga o femeie in poarta cimitirului.
Acum nu mi se mai pare nimic ciudat, cum nu mi se mai pare nimic terifiant.
Inainte, nu as fi intrat intr-un cimitir pentru nimic in lume. Am lipsit de la inmormantari, am evitat vecinatatea lor, am refuzat chiar si sa ascult povesti cu legatura. Pur si simplu nu am putut.
De 11 ani, week-end de week-end, merg la cimitir. La inceput pentru sora mea, iar, de aproape 2 ani, si pentru tatal meu. Dar si pentru alte rude de-ale noastre. A devenit un soi de gest reflex… Anormal, mi-a spus un psiholog. Si pot crede asta, avand in vedere ca putini (aceiasi) oameni vin la cimitir ca noi, care semnam condica la fiecare sfarsit de saptamana. Sau, ca sa o citez pe mama, “ne facem datoria”.
Dar cum sa le spui parintilor tai sa nu mai mearga saptamanal la mormantul copilului lor?… Cand pentru ei, asa ceva ar fi insemnat abandon!?!
Am devenit specialista in tipuri de lumanari, felinare si chibrituri, in sticle de plastic taiate (facute vaza) sau in raschetat ceara topita.
De 11 ani, m-am imprietenit cu toti cainii cimitirului. Generatii dupa generatii…
Cunosc oamenii cimitirului ca pe vecinii de scara. Nu ma mai mir ca unii sunt beti de la prima ora, fie ca afara sunt 40 de grade fie ca degeri de frig.
Ma salut cu groparii, vorbesc despre sanatate si pisici cu femeia care ajuta la inmormantari, ma infurii cand mai dispare cate ceva din ce ducem noi acolo – de la flori, ghivece, vaze, pana la ingerasi sau inconite.
Incerc sa ma amuz cand vad cum unii si-au strigat iubirea pe cavoul nostru. Romantic loc, ce sa zic…
Citesc crucile noilor inmormantati si ma gandesc cata lume o suferi dupa ei.
Mi-e imposibil sa ma gandesc ca acolo jos zac ai mei… Prefer sa ma gandesc la ei uitandu-ma in sus. Si imi pun un milion de intrebari…
O aud pe mama vorbind cu ei. Am incercat in zadar sa o opresc din a face asta. Inteleg ca multi tin la “legatura” asta cu cei disparuti.
De doua ori pe an, cimitirul se populeaza. In ziua de Paste si in ziua de Craciun, abia daca mai ai loc sa parchezi masina, iar aleile cimitirului devin vii.
La intrare te intampina cersetori de toate felurile si varstele, iar pe alei, niste femei vand imortele si coronite din brad.
Mormintele “se coloreaza” cu tot felul de flori, crengute, coronite, lumina. Oamenii noi intreaba de unde pot lua apa pentru flori.
Suntem in secolul 21 si, totusi, la margine de capitala europeana, scoatem apa de la fantana… Pentru mine e ceva simpatic, pentru ca imi aduce aminte de vacantele copilariei mele, la tara. Si de apa rece si buna!
Imi place sa vad ca, macar de doua ori pe an, mortii nu mai sunt singuri.
“Craciun fericit!” – aud. Ca in fiecare an pe vremea asta. Zambesc amar. Fericit sa fie, Doamne ajuta!
