Sergiu Nicolaescu si jeleurile…

Aveam 9 ani cand l-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu. La filmul Wilhelm Cuceritorul, o coproductie romano-elvetiano-franceza.

Le trebuia un copil care sa semene cu actrita pe care o aveau in unul din rolurile importante – Marina Procopie. Ea era Edith mare, iubita lui Wilhelm, eu eram Edith copil. Care ii facea ochi dulci lui Wilhelm mic J)).

Dupa ce am fost aleasa, “domnu’ Sergiu”, cum ii spuneam eu, a aflat ca ma cheama Mladin si m-a intrebat: “taica-tu a fost rugbyst?”. I-am spus ca da, a fost in generatia de aur, alaturi Radu Demian, Morariu, Stanescu si… altii. Ca nu ii stiam bine (pe cei enumerati ii si vazusem in mai multe randuri). Domnu’ Sergiu era fan rugby (jucase!) si asta m-a surprins, pentru ca nu intalnisem pe nimeni din lumea mea artistica, sa il stie pe tata sportiv. El fiind inginer. Ca si Sergiu Nicolaescu…

SERGIU NICOLAESCU PE PLATOURILE DE FILMARE

Auzisem despre domnu’ Sergiu ca urlã la oameni pe platourile de filmare… Ca vrea ca totul sa iasa perfect si nu accepta compromisuri. La mine nu a tipat niciodata. Totusi, aveam doar 9 ani…

L-am avut aproape de mine la fiecare scena pe care am jucat-o. Imi explica exact cum sa joc, cum sa fac miscarea in cadru, de ce trebuie sa tin cont.

Filmam intr-un grajd o scena in care trebuia sa mulg o vaca. Imi amintesc perfect cum s-a asezat intr-un unghi in care sa nu fie vazut de camera si, in timp ce eu ma chinuiam sa mulg vaca (trebuia sa joc asta, dar asta era si realitatea…), el tinea coada vacii in mana si imi dadea cu capatul ei peste fatza, ca sa amplifice chinul meu. La cate duble am tras, de nu mi-am luat la cozi de vaca peste mecla hahaha

Intr-o zi, inainte de o filmare, m-a vazut cu un pai in gura. Ma jucam cu el. (Nu, nu a plouat…)

Gestul meu i-a nascut o idee: m-a pus nu numai sa tin paiul in gura la secventa respectiva, dar apoi, in toate scenele pe care le-am avut, mi-a dat ceva similar: o floricica, un fir de iarba, alt pai etc, construind, astfel, o particularitate personajului meu.

Imi amintesc ca, atunci cand aveam replici mai lungi, imi era destul de greu sa vorbesc cu pãpãdia intre dinti J…

PRECIZARE: La vremea respectiva, nu stiam o iota franceza. Filmul a fost dublat in Franta, insa este socanta asemanarea timbrului meu de atunci cu timbrul celei care a pus vocea in franceza!!!

Pentru Wilhelm Cuceritorul, domnu’ Sergiu m-a trimis sa invat sa calaresc, undeva la Clubul Steaua. Desi nu imi aduc aminte sa fi intrat in montajul final vreo scena cu mine pe cal.

Am luat si lectii de scrima, ca sa stiu sa ma duelez, desi sabia de la filmare avea, cred, 100 kile!!! In plus, si armura de pe mine era din aia autentica, de te cocosa. Iar eu, la vremea respectiva, eram o slabatura! Tin minte ca abia reuseam sa ma duelez, cu chiu cu vai. Desi invatasem foarte bine miscarile si ordinea lor.

FILMUL “INTALNIREA”

Imediat dupa Wilhelm Cuceritorul, tot la 9 ani, am jucat intr-un alt film al lui Sergiu Nicolaescu: Intalnirea. Cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Ioana Pavelescu, Vladimir Gaitan, Colea Rautu, Sergiu Nicolaescu. Domnul Gaitan era tatal meu. Eu eram o taranca J. Traiam in zona Deltei. Si aveam de jucat doar cateva scene. Imi aduc perfect aminte si ce am filmat in Delta Dunarii, dar si ce am filmat in studiourile de la Buftea, intr-o casa construita acolo intocmai ca o casa din Delta.

Aici am sorcovit-o cu forta pe Ioana Pavelescu, primind in dar lantisorul ei de aur de la gat. Asta in film, nu si in realitate, spre dezamagirea unor rude si vecini, care se asteptau sa vada lantul la gatul meu, definitiv…

“Intalnirea” e unul din filmele care m-a facut sa realizez ca voi deveni o actrita demna de Zmeura de aur J)).

ACASA LA SERGIU NICOLAESCU

Nu am inteles eu la 9 ani prea multe despre experienta de atunci, despre faptul ca lucram cu Sergiu Nicolaescu, insa stiu ca aceste colaborari mi-au deschis usa casei dumnealui.

Il sunam mereu de sarbatori (apropo, inca ii mai stiu numarul de fix!). Ma trimitea mama sa ii duc si cate un cadou. In principiu niste casete din lemn, lucrate manual de catre niste oameni super talentati.

Vizitele mele la „domnu’ Sergiu” incepeau, invariabil, cu “ce mai face taica-tu?”, dupa care ne conversam, la nivelul meu de intelegere, despre diverse lucruri. Despre papagalul vorbitor Coco, de exemplu, salvat de el dintr-o magazie intunecata la finalul nu stiu carui film. Eu ma duceam la colivie si incercam sa il fac sa rosteasca singurul cuvant pe care il zicea: “Cocooo”. Domnu’ Sergiu imi arata cum Coco i-a ros iar lambriurile din lemn de pe pereti, in clipele petrecute in afara coliviei.

Si, apropo de pereti, ii admiram intotdeauna obiectele spectaculoase agatate prin casa (sabii, arme etc.). Multe aduse din filmele sale, din cate imi aduc aminte.

Mai vorbeam cu sau despre doamna Gabi, sotia de atunci, sau despre sora dumnealui. Apoi, invatata cu bun simt, ma ridicam sa mai si plec. Atunci venea momentul! ZÃ MOMENT!

La 9 ani, cati aveam, bucuria suprema era cand „domnu’ Sergiu” deschidea un sertar al barului din lemn masiv pe care il avea in living. Era SERTARUL MAGIC pentru mine! Plin ochi, burdusit cu pungi intregi de bomboane si jeleuri de care nu mai vazusem niciodata in viata mea, care nu existau pe niciunde in Romania, dulciuri aduse din Germania, unde stiam ca merge des. Doamne, ma uitam cu coada ochiului la sertarul ala ca la Raiu’ pe Pamant!

Scotea din sertar 2-3 pungi de bomboane pe care mi le oferea, iar eu eram atat de fericita, de parca venise Mos Craciun de pe o planeta noua!!!

Plecam de-acolo considerandu-ma cel mai bogat copil!

Ce filme, nene, ce regizor, ce super experienta… jeleurile erau tot ce conta atunci J))