Ma duceam si io sa imi cumpar niste eclere, cand… m-am impiedicat de Muzeul Grigore Antipa!
Hm. Fac doi pasi inainte, ma opresc, fac doi pasi in spate. What if?…
Usa e deschisa, nu e nicio coada, girafa e inca intreaga J, am niste timp liber, asa ca ma decid sa intru! Nu l-am mai vazut din… Cretacic.
Scot 20 de lei, ca deh, nu mai sunt nici copil (5 lei), nici studenta (5 lei). Si nici (inca) pensionar (10 lei).
Iar, pentru a fi corecta pana la capat, pe langa bilet mai platesc 10 lei, bani care imi permit sa fac poze cu telefonul.
E cald. Un afis imi explica de ce: aerul conditionat e oprit din motive de siguranta, sa nu se raspandeasca virusul asta care ne-a zapacit vietile.
Imi pun pe fatza masca taman sosita din China, parca special pentru vizita asta si… la drum!
Sunt doar cateva persoane in muzeu. Niste parinti cu copii si doua tinere studente (asta sigur, ca au platit cate 5 lei la intrare).
O iau in directia indicata de sageti, intrand in zone de pe planeta pe care fie le-am vazut in realitate, fie le-am visat ca destinatii…
Unde nu sunt impaiate sau puse la borcan, animalele expuse merg si de plastic… Sau ce o fi ala. O butaforie care da posibilitatea vizitatorului sa vada mamiferul/pasarea/pestele in marime naturala si intr-o forma… de zile mari J.
Imi place. E curat, civilizat, frumos organizat. (Inteleg ca dupa norme internationale, de cand a fost renovat.)
Si, chiar daca nu functioneaza niciun monitor, nicio plasma, chiar daca expozitiile digitale sunt inchise din cauza de covid, poti citi un minimum de informatie la fiecare vitrina. Sau iti testezi cunostintele capatate in scoala generala si prin calatoriile in lumea larga…
“OMUL POATE STAPANI NATURA ATATA CAT TINE SEAMA DE LEGILE EI” (GRIGORE ANTIPA)
Interesante vitrinele cu manechine, reprezentand oameni din diverse epoci, din diverse parti ale lumii. Insa eu citesc pe nerasuflate informatiile despre insusi Antipa. Grigore Antipa.
Omu’ a inventat “diorama”. Adica a organizat muzeul amenajand spatii de expunere in care vietatile dintr-o anumita zona a planetei sunt adunate si asezate intr-o interactiune naturala, iar in jurul lor e creat un decor specific zonei respective (fundal pictat, elemente de recuzita, butaforie, lumini puse cu cap, ca sa amplifice si mai mult senzatia de habitat).
Practic, e vorba despre niste tablouri 3D care redau un colt de natura, o secventa din viata acelor animale. Redau realitatea. Viata din muntii Carpați sau din Delta, o intamplare din Baragan sau, mai departe, de la Polul Nord, din desert, din Antarctica, tundra, savana sau prerie.
Modalitatea asta de expunere, diorama, a revolutionat lumea muzeelor de istorie naturala, la inceput de secol 20! A fost preluata de multe muzee din Europa si America de Nord.
Super smecher Antipa! Aproape ca n-am inteles tot ce a fost in viata lui: biolog, zoolog, ihtiolog (???), ecolog, oceanolog si, pe deasupra, si profesor universitar! Si a mai si condus muzeul timp de 51 de ani! Frateee, cand a avut timp de toate? Ca a trait 77 ani (1867 Botosani – 1944 Bucuresti).
Urna cu cenusa lui (la fel si urna cu cenusa sotiei) este chiar aici, in muzeu.
Nota: Hai ca am gugãlit si am aflat ce-i aia “ihtiolog” – e unu’ care studiaza pestii. Nu, nu la restaurant, ca sa vada daca sunt gatiti bine J.
Dupa ce m-am uitat ca vitelul la poarta noua peste tot ce a realizat omul asta, am dat de un bou.
E boul moscat. “Muskok”. Fir-ar sa fie! E cel care mi-a dat batai de cap in Groenlanda, ca nu stiam sa-l traduc, atunci cand l-am mancat J)).
(Ce am mai gasit acolo interesant de mancat, am scris aici)
Descopar si Sala… Trofeelor. Asa as boteza-o eu, avand in vedere ca de pe toti peretii te fixeaza niste animale care (unele) au fost candva vii…
Am putea sa ii zicem si SALA VANATORILOR CU PUSCA SI CUREAUA LATA, CE VITEAZ ERAM ODATA.
Un domn il restaureaza pe domnul elefant. Cu multa migala, ii adauga ceva material acolo unde acesta a fost mancat de timp.
Scrie clar “exponat in curs de restaurare”, ca nu cumva sa crezi ca omu’ gadila elefantul ca sa-i faca viata din muzeu mai placuta.
Chiar, oare aici, cand apune soarele, exponatele prind viata?… J))
Am tot auzit vorba aia cu “viata bate filmul”, asa ca parca as sta prin zona pana la ora inchiderii. Nu au T Rex aici, dar au un elefant fosil. Si ce, ãsta nu poa’ sa tropaie prin muzeu??
Pun deja ochii pe exponatul cu numarul 7 – tibie stanga de la un elefant de stepa. E perfect pentru a-l arunca gigantului din holul central, ca sa inceapa distractia de noapte!
Ca sa stiu ce-i poate pielea (ma rog, oasele), citesc ce scrie in dreptul lui.
Foarte tare!!! Scheletul asta e cel mai mare si complet din lume, fiind exemplarul-tip, dupa care a fost descrisa o noua specie pentru stiinta! Si asa are statutul dat naibii de “unicat mondial”!
Il salut cu respect si merg mai departe, in alte sali.
Zona legata de anatomie ma pune un pic la analiza… Imi vine sa imi pipai ficatul, sa vad daca mai e la locul lui. Bine ca nu altele J.
Prin sala cu cristale trec mai repede. Daca m-ar fi asteptat un Brad Pitt cu un diamant in mana, sa vedeti cat timp as fi petrecut aici…
Insectele ma tin cat sa aflu niste lucruri (de exemplu, cum arata un cuib de viespi atunci cand nu e un film artistic)
Oricum, nu ma grabesc, vad ca nu ma mai intersectez cu nimeni prin sali. Lux! Zici ca am inchiriat muzeul doar pentru mine!
Scheletii de prin toate salile incep sa-mi dea fiori. Un moment bun pentru a ma gandi la nemurirea sufletului…
Si, ca tacamul sa fie complet, langa un schelet e ditamai panoul cu reguli covid, in caz ca ai uitat ce pericol te poate paste:
Cobor de la etaj la parter, apoi sagetile ma duc inspre subsol.
Wow, ce bine e aici! E racoare!
Dupa vitrine, se pare ca intru in Delta si in Baragan, apoi in Balta Brailei.
Si, cand imi pierdusem definitiv speranta ca cea mai vie amintire a mea legata de muzeul Antipa a disparut, iata ca se iveste in fata mea: PESTERA!
Pai cum sa fi desfiintat oamenii astia taman pestera, partea din muzeu care, copil fiind, ma incanta cel mai tare! Locul in care imi puneam mereu, mereu, aceeasi intrebare: care Doamne iarta-ma sunt stalactitele si care sunt stalagmitele??? J)) (Si ce, credeti ca azi stiu raspunsul?…)
La iesire, stau un pic de vorba cu cativa angajati, sa aflu daca mai vine lumea la muzeu. Se uita ciudat la mine si abia cand imi dau masca jos, afara, realizez ca de la ea mi se trage… Ei, ce vreti, m-am asortat cu muzeul: o aratare J.
Si da, vine lumea la muzeu, mi se spune. Vineri-duminica e cel mai aglomerat. (Lunea e inchis, in caz ca va faceati planuri sa veniti cand nu e puhoi.)
Fug, ca s-a dus pauza mea de pranz. Dar ma intorc la 20, ora inchiderii si, cel mai important, vremea cand apune soarele. Sa te tii atunci, nenica, ce dezmat va fi noaptea la muzeu!!! Nu stiu, insa, cum o sa rezolv problema distantarii sociale…
