…e ca mersul pe bicicletã

Stiti vorba aia.

Despre o gramada de lucruri aud mereu ca sunt “ca mersul pe bicicleta”, dar oare mersul pe bicicleta dupa foarte multi ani e “ca mersul pe bicicleta”? J

BICICLETA COPILARIEI

Am pornit si eu ca toti copiii, de la trotineta. Apoi, cand am mai crescut, am avut un Pegas! Din ala cu șa lunga. Portocaliu!

Mostenire de familie, as spune, avand in vedere ca pe el biciclisera inainte si surorile mele mai mari.

Desi folosita de doua generatii, bicicleta era ok, mergea bine, aveam si gentuta de scule in spate, aveam si sonerie. Ce mai, ma simteam regina soselelor din cartier…

(In toata arhiva mea imensa de fotografii nu am nicio poza cu Pegasul copilariei. Pe de o parte, nu cred ca era vreo smecherie mersul pe bicla atunci, avand in vedere ca mai toti faceam asta. Pe de alta parte, nici nu aveam aparat foto pentru situatii banale. Aparatul familiei era folosit de tata in vacante sau la evenimente.)

Din copilarie incoace, am mai mers cu bicicleta……… niciodata! Incredibil, dar acum realizez asta!!!

Am fost tentata sa inchiriez una in calatoriile mele la Amsterdam, unde iti fac pofta sutele de oameni care asa se deplaseaza, insa mi-a fost teama.

In Islanda am admirat din masina ciclisti care parcurgeau zeci, chiar sute de kilometri cu bagajul in spate, dintr-o pornire fizica sau spirituala.

Ba chiar mi-am si cumparat budigãi speciali pentru ciclisti, optimista ca ii voi folosi intr-o zi.

Aiurea…

Pandemia mi-a dat un nou imbold si m-am dus glonţ la un magazin de biciclete, chitita sa imi iau una cu care sa fac miscare in starea de urgenta. N-am luat, ca nu o aveau in stoc pe cea care imi placea J.

TUR CU BICICLETA

“Hai pana la padure cu biclele” – imi spun prietenii intr-o zi in care suntem iesiti din oras.

Vremea e racoroasa, biciclete sunt, asa ca, incurajata de teoria ca mersul pe bicicleta nu se uita niciodata, imi iau inima in dinti si ma sui pe șa. Doamne, bine ca era in dinti inima mea, ca as fi turtit-o atunci cand am cazut intr-o curba de proba. De rasul lumii, nu alta. Si nici nu incepusem cursa!

Bine, daca as fi stiut ce ma asteapta, nici ca as fi pornit.

De unde mergeam sa “ne plimbam la padure”, am bagat, frate, 10 kilometri pe sosele in urcare, apoi coborare, apoi iar urcare, am facut echilibristica sa nu ma apuce de picioare niste caini turbati care isi aparau teritoriul, am traversat padurea pe o cãrãruie care serpuia printre copaci, am luat niste crengi in cap, am intrat printr-o livada cu teren accidentat si iarba cat casa, in care pedalatul era un cosmar si… cireasa de pe tort, am reiesit in sosea, dar un sat mai la vale!

Si sa ma vezi, nene, cum mi-am varsat eu ficatii dand din picioare la deal, pana la destinatie. Picioarele ca picioarele, da’ ce febra musculara am avut la brate, de cat sugrumasem coarnele biclei…

Acum, ca mi-am tras sufletul dupa marea experienta, va pot confirma: intr-adevar, mersul pe bicicleta nu se uita. Da’ cateva zile te doare curu’ atat de rau, incat uiti de toate! J))