M-am uitat cu o curiozitate imensa la Ceremonia de Deschidere a Olimpiadei de la Tokyo. Un an intreg de asteptare si faptul ca am avut privilegiul sa ajung sa vad bucati dintr-o Olimpiada – Londra 2012 – mi-au starnit curiozitatea, mi-au creat o nerabdare de zici ca urma sa concurez eu J.
Am avut asa un nod in gat cand am vazut ceremonia de la Tokyo fara public!!! Lipsea vibe-ul ala puternic generat de miile de spectatori, lipseau galagia, forfota, valurile facute de oameni si chiar uralele.
Daca n-as fi fost la Londra la Deschidere, poate nu as fi stiut cum ar fi putut fi si aici, la Tokyo, in vremuri fara covid…
QUEEN ELIZABETH OLYMPIC PARK
Am ajuns la stadion cu metroul, mai precis spus cu puhoiul de oameni din metrou. Nici n-aveai cum sa ratezi destinatia, ca te ducea valul…
Nu stiu cum e zona asta in mod normal, dar acum era un furnicar! O circulatie haotica, un amestec de oameni de toate natiile, politisti, sportivi, delegatii, voluntari pusi sa te ghideze, sa te informeze, sa te delecteze chiar.
Era un zgomot greu de descris, dar nu deranja deloc. Era un… ceva care te baga in spiritul Jocurilor Olimpice, te facea sa te simti parte din ele, iti dadea chef, buna dispozitie. Erai acolo! La Olimpiada!!!
Reflexele mele de jurnalist m-au impins sa fac poze oricui imi iesea in cale. Prietenosi fara exceptie, de parca am fi fost cu totii la o mare petrecere.
In drumul spre portile de acces, nu am putut lasa patrioata din mine sa nu se manifeste, asa ca am rugat un nene strain, si el spectator, sa imi faca o sedinta foto rapida J.
Am ajuns foarte devreme. De frica! “Daca e aglomeratie la metrou? Daca nu stiu cum sa merg de la metrou la parc? Daca nu gasesc poarta unde trebuie sa ma prezint? Daca sunt cozi infernale?”…astea si alte “daca”-uri m-au determinat sa imi iau o marja de timp mare.
Bineinteles ca totul era organizat ca la carte, astfel incat sa pricepi la orice pas pe unde trebuie sa o iei. Si, daca nu pricepeai, iti sareau in ajutor “ghizii” presarati peste tot.
Dupa primele filtre de acces, in zona tonetelor cu mancare, m-am luat si eu ca maimuta dupa lumea venita o data cu mine si m-am asezat la coada sa iau ceva de halit. Ma gandeam ca, atatea ore pe stadion, or sa inceapa matzele mele sa chioraie de le stric astora tot spectacolul si ma da Regina afara din Anglia.
Am mancat fish&chips in vecinatatea unor sud-americani care infulecau si ei, ca si mine, astfel de bunatati de fast-food…
STADIONUL OLIMPIC
Intrata in zona arenei, am identificat wc-urile, pretioase in astfel de cazuri, apoi am pornit spre tribuna unde aveam locul.
Putina lume, deocamdata – mai multa gaseai la fast-food-uri si la bude…
Dar eu eram mega incantata! Mi-a dat timp sa observ totul in jurul meu. Si credeti-ma, m-am entuziasmat ca un copil intr-un magazin cu jucarii!!!
In fata ochilor se derula inca munca multor oameni, vedeam masinarii, decor fabulos, zeci de operatori, sute de plasatori si public care venea, usor-usor, sa isi ocupe locurile.
Nu va imaginati ca, daca ai bilet la Ceremonia de Deschidere a Olimpiadei, te asezi pe scaunul tau si stai cuminte sa inceapa spectacolul. Nu, nene, muncesti! J))
Niste tineri animatori, plasati la fiecare sector de tribuna, ne-au atras atentia ca urmeaza sa fim instruiti! What?…
Da, serios. Fiecare zona de public avea cate un animator. Animatorul detinea un soi de bagheta magica. Credeam si eu ca ne transforma in printi si printese, dar nu, eram doar niste broaste haioase, dresate de el sa dam din maini intr-un anumit fel. Sau sa le leganam. Sau sa fluturam palmele.
Ne-a mai cerut sa luam paleta cu lumini pe care o avea fiecare la scaunul lui si ne-a pus sa o miscam dupa un ritm si in directii impuse de el. Sa ne vezi pe toti cum balanganeam alea stanga-dreapta, stanga-dreapta, stanga-dreapta.
Nu intelegeam eu prea bine cum si cand se va intampla ce repetam noi cu constiinciozitate, dar aveam sa aflu curand.
Dupa “antrenament” m-am imbracat cu tricolorul, mandra nevoie mare ca sunt acolo. Si am asteptat surescitata sa inceapa Ceremonia de Deschidere a Olimpiadei! Stadionul era full!
LONDRA 2012 CEREMONIA DE DESCHIDERE
Dupa ce a batut clopotul, am avut revelatia ca, inainte de a descoperi performanta sportiva, am descoperit, cu invidie profesionala, performanta artistica!
Nu stiu, nu am citit nimic scris de criticii olimpiadelor, daca acestia or exista. Eu am fost pe stadion si am vazut un spectacol fabulos, atat in lumina reflectoarelor, cat, mai ales, in umbra lor.
Fiind un fan declarat al musical-urilor, am avut senzatia ca vad un musical la puterea 100! Armate de oameni sincronizati la perfectie, prestand cu entuziasm, fie ca erau artisti principali, secundari, figuratie speciala sau sute de voluntari.
Apropo, ce m-a impresionat tare de tot a fost ca cele mai multe si puternice aplauze le-au primit… voluntarii de pe stadion!
Si iata ca a sosit si momentul nostru, al publicului-figuratie speciala. Zbang, a aparut in fata animatorul de mai devreme – ala cu instructajul – care, la un semn, ne-a pus sa facem dansul paletelor luminoase. Si noi ne-am supus, ce credeti?… Hai la stanga, hai la dreapta, hai cu antren haha.
Doamne, da’ cat de frumos se vedea pe stadion ce faceam noi!!! Efectul era de senzatie!
Apoi a fost momentul revelator, care mi-a rezolvat dilema de la “antrenamente”: niste mingi imense, transparente, au inceput sa sara pe deasupra capetelor noastre. Abia atunci m-am prins de ce facuseram noi exercitiile cu impinsul din palme…
Intr-un alt moment, o panza imensa a ajuns deasupra noastra, adusa din spate tot de public. Iar noi am aplicat ceea ce invataseram. Si uite cum am simulat valurile, trimitand panza din ce in ce mai jos, spre primul rand, unde era stransa imediat de niste tineri.
Apoi a mai venit un moment cu paletele luminoase. Apoi…
…ne-am scos toti umbrelele, ca a inceput brusc ploaia J.
Din fata televizorului show-ul grandios a avut, cu siguranta, un avantaj: ca telespectator vedeai momentul principal, oriunde s-ar fi desfasurat el. Pe stadion, insa, de nu mi-am mutat, nene, privirea in toate partile, nebanuind unde se mutã actiunea principala. Era imposibil sa nu te distraga ce se intamplã “in culisele” unui tablou. Caci vedeai toata armata care asigura rotitele fiecarui mecanism artistic, vedeai decoruri intrand si iesind, oameni pregatindu-se, nu numai momentul in sine.
Daca nu erai focusat pe firul rosu al show-ului, riscai sa pierzi din elementele surpriza – si au fost, nu gluma.
Am vazut-o pe Reginã “parasutata” pe stadion, l-am descoperit pe Mr Bean in marea orchestra care a cantat live, am fost la cativa pasi de Paul Mc Cartney, am simtit flacara olimpica in obraji…
Eram cu ochii cat cepele! Si, cand auzeam reactiile de uimire ale zecilor de mii de spectatori la tot ce se intampla in spectacol, mi se furnica pielea, frate! Ca om in public, erai pur si simplu coplesit!
Am asteptat delegatia Romaniei cu o emotie imensa!
Cand au trecut sportivii romani prin fata tribunei, am avut un sentiment pe care nu il mai tineam minte: mandria de a fi roman! Erau “ai nostri”, erau cei care se aruncau in lupta dupa ani de zile de antrenamente!
O data cu trecerea delegatiei, mi-am reamintit de rusinea mea pe care o simtisem in urma cu cateva zile: habar nu aveam de multi olimpici romani si de performantele lor.
Atunci cand am inceput sa citesc despre istoria Olimpiadei am descoperit cat aur am luat (ei, adica) si cati am urcat pe podium (ei, adica) si pe cati dintre ei nu ii stim (eu, adica)…
Mi-am pus cenusa in cap.
Mai ales ca, fiind parte din Olimpiada de la Londra, m-am simtit… mai româncã. Si asta le-o datorez lor!
(Ce vedete de la Hollywood am vazut la Inchiderea Olimpiadei de la Londra, puteti citi aici. Iar lucruri inedite gasite de mine despre Olimpiade, inca de la inceputuri, puteti citi aici)
