Ce face omu’ cand reuseste sa vada Cinque Terre mai repede decat si-a propus? Pai exploreaza si vecinatatile!
Citisem doar putin despre Portovenere – orasel maritim construit in timpul romanilor, pe o stanca peninsulara. Stiam ca nu face parte din parcul National Cinque Terre, dar e fix inainte de primul sat, cum vii dinspre La Spezia. Si mai aflasem si ca nu poti ajunge la el cu trenul, ci doar pe apa sau cu bus-ul.
Am incercat o rezervare la elicopter si la submarin, dar n-am mai gasit bilete J. Asa ca am luat singurul mijloc de transport cu care puteam ajunge in Portovenere, plecand din Cinque Terre: vaporul.
M-am suit din Riomaggiore, unde aveam cazarea. Si mânã, birjar… ããã pardon, capitane!
Am fost cu vaporul prin zona si vara si toamna. Surpriza toamnei e mare! Dupa ingramadeala din vara, cu un vapor plin pana la refuz, toamna e pe lux, doar cativa pasageri.
vara toamna
Cand am pornit pentru prima oara spre Portovenere, “din lipsa de altceva”, nu aveam asteptari. Poate si din acest motiv surpriza a fost mare! Atat de mare, incat m-am reintors sa il vad si in urmatoarea mea vacanta din Liguria.
Ce a mai ramas dintr-un castel, plus o bisericutza curajoasa (avand in vedere unde e cocotata) – astea sunt primele imagini care imi apar in fata ochilor, inainte de a intra in port.
PORTOVENERE
Cum am dat coltu’ (coltul stancii…), toti din vapor, ca la o comanda, am scos la onomatopee de ziceai ca vorbim toti aceeasi limba: limba celor ramasi cu gura cascata…
In fata noastra a aparut un sir de case colorate, inalte, inguste, ingramadite unele in altele, parca puse intentionat incorect de mana omului, ca intr-un joc jenga palpitant.
Casele astea colorate au parca un efect magic. Am stat in port si am facut jdemii de fotografii, regretand ca n-am nici cel mai mic talent la desen, ca sa imi fi pierdut aici niste ore, cu blocul de desen in poala.
Ca vii vara sau vii toamna, o data ce ai patruns prin portile orasului, remarci avantajul constructiilor ingramadite: ai o buna protectie impotriva soarelui puternic sau vantului si banuiesc ca iarna si impotriva viscolului, daca s-o fi auzit de asa ceva pe aici.
Strada principala, numita Via Capellini, o strada ingusta si lunga, care te duce pana la cealalta poarta a orasului, e plina de viata, plina de magazinase cu suveniruri, haine sau produse locale, dar si cu restaurante, barulete si magazine alimentare.
Din loc in loc dai de stradute inguste care te duc spre varful dealului, dar si de scari abrupte pe care poti ajunge jos, in port. Ma gandesc ca cel mai bine e sa fii pe ele la coborare J.
PLAJA PORTOVENERE
Plaja? Care plaja? Nu exista plaja. Exista niste pietroaie care coboara in mare, deloc prietenoase, dar care, ce sa vezi, sunt ocupate la maximum, fara nicio problema! Oamenii isi intind prosoapele pe cate o bucata si se bucura de soare.
Acu’ nu stiu cati dintre ei sunt turisti. De localnici nu imi fac griji, sunt convinsa ca au deja carnea tabacita dupa atatia ani de plaja pe rocile astea…
vara 
toamna
Toamna, nici picior de… fund pe pietrele astea J. Desi vremea este minunata la final de octombrie! Cred, totusi, ca localnicii si-au luat deja portia de soare, toata vara.
In schimb, sunt impresionata sa remarc in apa un inotator. Care face ture destul de lungi.
E vanzatorul unui magazin din care mi-am cumparat niste incaltari. Mi-a zis ca le pot lasa la el cat timp ma plimb eu prin oras, sa nu ma car cu ele, „dar vezi ca eu la pranz inchid doua ore. Ma duc sa inot in mare”.
Si… iacata-l!
Tare, nu? Imi spunea ca in ultimii ani a reusit sa inoate chiar pana prin noiembrie, datorita vremii prietenoase.
Adevarul e ca este nesperat de cald pentru final de octombrie. Atat de cald, incat un nene asiatic vinde in port palarii de soare:
Dar sa revenim la vara si la plaja!
Dincolo de fâsia de pietroaie din port, mai descopar un loc inedit de stat cu burta la soare. Un loc in care ajungi daca te tin gambele, caci o iei pe dupa zidurile cetatii si ai de coborat printre bolovani, pe trepte sculptate in roca, tre’ sa ai grija unde pui piciorul, in timp ce te tii de niste cabluri. Daca toate astea decurg bine, iti poti parca prosopul pe pietrele ramase neocupate. Nu-i cu rezervare J.
Cat am stat eu sa fac poze, a venit lume incontinuu. Pare-se ca e un soi de plaja mai pe “qualité”. Doar ca n-ai unde sa-ti infigi si tu o umbrela…
Multi tineri profita de stancile inalte si abrupte din zona, pe care le escaladeaza cu o dexteritate de invidiat, pentru ca mai apoi sa se arunce in mare, in toate pozitiile posibile!
Aici e un loc bun sa vezi Grotta Byron (vizibila si in selfie-ul meu), despre care se spune ca a fost loc de inspiratie pentru poetul englez Byron.
Omul era un inotator excelent, venea aici si zacea pana ii veneau idei bune… In plus, avea si un curaj fantastic: se spune ca a sfidat valurile marii inotand de aici, din Portovenere, 8 kilometri pana in Lerici.
Mai exista un inotator – vedeta locala, in amintirea caruia oamenii de aici au batut o placa in piatra. „Nasello” sarea de pe stancile astea in mare, fara nicio grija. Si a trait sanatos pana la adanci batraneti…
In caz ca nu stiati cum sa dati de Mama Naturii, gata, cautarile au luat sfarsit: e aici! Am dat de ea cand coboram pietroaiele spre apa. Femeia asta e de invidiat pentru cel mai frumos view pe care il poate avea cineva aici!
Daca nu ai timp, chef sau… costum de baie pentru a sta la plaja, merge si o plimbare pe chei. Locul e chiar relaxant!
Promenada Calata e plina de restaurante cu fructe de mare si cateva magazinase cu suveniruri, deci ai ce face.
Si poti admira poloistii locali, care posibil sa isi dispute vreo lada de bere…
Daca ai noroc, poti sa dai de o adevarata parada de masini vechi, cu care toata lumea se pozeaza pentru a se fãli in fata prietenilor.
Nu sunt vreun fan infocat de masini, dar credeti-ma, am stat o gramada aici admirand aceste bijuterii, uitandu-ma la detalii, intrebandu-ma cum era sa conduci asa ceva. Si, de fapt, cum este, pentru ca unii au avut grija sa le poata conduce si in secolul 21.
CE MANANCI IN PORTOVENERE
Nu am poposit mult in orasel, dar stomacul meu tot a tipat dupa niste mancare la pranz…
Focacceria asta cu perdele facute din paste e chiar pe strada principala.
Frateee, cum i-am trecut pragul, cum mi-a plouat in gura!
Au atatea feluri de focaccia, cu ce vrei si ce nu vrei, iar eu, culmea, mi-am luat-o pe cea mai simpla posibil: cea cu ulei de masline. Care e su-bli-ma!
Da’ planul meu era facut cu cap, sa stiti. La cateva case mai incolo, am descoperit cel mai bun pesto mancat vreodata! Stiti ce-i aia sa te lingi pe degete? Asta am facut, atunci cand l-am gustat.
Produs de oamenii locului, vandut la un pret accesibil, sosul asta de busuioc m-a inspirat sa fac combinatia ideala: focaccia cu ulei de masline pe care am varsat din belsug pesto. Doamneeeee, o minunatie!!!
(Ma credeti sau nu, dar unul dintre motivele pentru care am venit a doua oara in Portovenere a fost achizitionarea unui… camion de sos din asta! Ma rog, am cumparat 6 borcane.)
Gasesti cu usurinta aici si alte tipuri de mancare de luat la pachet si mancat pe strada. Fructele de mare sunt o marfa sigura, avand in vedere unde ne aflam.
La unul dintre pranzurile prinse aici, am renuntat la mancarea “din mana” si am preferat sa ma asez la un restaurant, gasit pe internet printre cele mai apreciate.
Mi-a fost greu sa fotografiez toata terasa restaurantului Portivene un mare di sapori, caci cele 4 masute ingramadite pe trotuar erau practic in picioarele trecatorilor. Iar eu, lipita de zidul caselor de vis-à-vis J.
Nu mai zic ca nu incapeam in scaun. Ca si ceilalti vecini de masa, mi-am intins picioarele pe strada…
Dar aici nu e vorba de lux, confort sporit si fitze, ci de atmosfera misto, aer de vacanta si mancare buna!
Mi-am luat captura zilei, cu pastele zonei si s-a dovedit a fi o alegere excelenta!
BISERICA SAN PIETRO PORTOVENERE
Cu burta plina, in loc de siesta, urc pana la bisericuta pe care am zarit-o din vapor, venind incoace.
E biserica romano-catolica San Pietro, construita pe un vechi templu păgân de pe promontoriu, in 1277!
vara toamna
Vara, fiind foarte foarte cald, orice pas la deal e chinul naibii! Iar cand in fata iti mai apar si trepte, mai ca-ti vine sa te intorci din drum…
Toamna e mai placut. Atunci te deranjeaza doar greutatea propriului corp J.
Acum, serios, nu e nimic greu la drumul asta spre biserica. O mica urcare, atat.
Merita sa te opresti in ea o clipa – e racoare bine, e liniste, poti aprinde o lumanare si poti sta singur cu gandurile tale.
Urcarea pana aici iti e rasplatita cu varf si indesat, caci, o data ajuns in usa bisericii, ai o priveliste care iti taie rasuflarea!
vara toamna
Chiar daca vara esti lesinat de cald, chiar daca iti curg apele pe tine si regreti fiecare furculita cu mancare delicioasa pe care ai bagat-o-n gura, merita sa mai urci cateva trepte pana pe balconul cu arcade al bisericii.
Ai o priveliste din cu totul alt unghi, orizontul se deschide in fata ochilor tai, iar tu te simti de-a dreptul Stapanul Marii!
As putea spune ca e locul perfect sa iti arunci peste “bord” toate temerile, suferintele si regretele. Hai ca am dat-o in alte alea, dar pe cuvant daca locul asta nu e fabulos!
vara toamna
Am stat ceva vreme aici, in bataia curentilor, m-am uitat cum se arunca niste baieti in apa, de pe stanci, am numarat bogatanii care isi plimba yahturile pe mare J, apoi m-am decis sa scriu o carte de poezii. Hahaha, glumesc, dar serios pot intelege de ce locul asta se numeste Golful Poetilor si de ce multi scriitori veneau aici sa gaseasca inspiratie.
Acum pe bune, uitati-va ce “fereastra” am gasit. Imi mai trebuie o casa construita in jurul ei si ma mut!
E poza facuta la final de octombrie, cand am urcat din nou la bisericuta de pe stanca, dupa care, incurajata de vreme, am decis sa urc mai departe, pana in varful dealului – ceea ce vara n-as fi facut nici picata cu ceara, la cat de topita eram!
Greu la deal cu boii mici si culmea, nici macar nu am habar peste ce dau acolo sus. Am vazut de pe vapor ruinele Castelului Doria, construit de genovezi in 1161 (in poza se vede si grota Byron), dar nu stiu mai multe.
In urcare ajung la biserica San Lorenzo. Inchisa. Mai sus e Castelul, unde se intra cu bilet (5 euro). Intrare unde, ca vad ca intru… afara! Nu ai mare lucru de vazut – niste incaperi, o gradina, INSA merita toti banii vederea asupra golfului!!!
Raman ca proasta-n targ si privesc in zare, de parca m-as uita la o fotografie ultra procesata. Cand colo, e realitatea 100%. “No filter”.
Admir bisericuta San Pietro si de aici, ma uit la insula de vis-à-vis si imi aduc aminte ca vara am luat un tur bine vandut de cei din port.
TURUL CELOR 3 INSULE
“Giro delle 3 isole” – vad afisul pe o dugheana care vinde bilete. Scot 12 euro din buzunar si ma sui intr-un vaporas, alaturi de alti turisti, pentru un tur de 40 de minute in jurul celor 3 insule din apropiere de Portovenere.
Pe prima – Palmaria – o vedem si la inceput si la final, caci e cea mai mare si cea mai apropiata de Portovenere.
Formeaza o bariera de protectie pentru portul natural al Portovenere. Inteleg ca o plimbare pe ea e chiar misto. Are o cetate, un fort si doua sate. Si rute de mers foarte interesante.
Aud si de preistorica Pestera porumbeilor – locuita in Epoca de gheata de oamenii cavernelor – descoperita in 1869.
Imi propun ca, intr-o viitoare vizita, cand voi sta mai mult aici, sa vad si Palmaria. Mai ales ca sunt traversari dese cu vaporasul din Portovenere.
In drumul nostru spre celelalte doua insule trecem pe langa Torre Scuola. Nu mai stiu de ce ii zice asa, probabil dau astia de permis de vapor pe langa el J)).
La prima vedere, cariera de marmura care ne iese in drum nu imi spune nimic. Noroc cu ghidul, de la care invatam ceva: cica marmura asta, neagra cu auriu, e cea mai scumpa! Mai scumpa chiar si decat celebra marmura de Carrara!
Tino – insula mijlocie (si ca marime si ca pozitie) are pe coasta ei nordica ruinele unei manastiri, construite probabil in secolul 11 pe locul unui vechi altar din secolul 7. Asta ar fi locul in care a murit Sfantul Venerius – nascut pe Palmaria si retras aici ca pustnic in ultimii ani ai vietii.
Insula, care face parte dintr-o zona militara, e deschisa doar o singura zi pe an – 13 septembrie – cand e comemorat Sfantul.
Sunt multe istorisiri pe care le auzim pe vapor, dar retin si eu selectiv.
Aflu, de exemplu, ca pe insula asta s-au filmat secvente din “Tunurile din Navarone” (1961 – ala cu Gregory Peck, Anthony Quinn, Irene Papas, David Niven etc). Batranii ca mine tre’ sa si-l aduca aminte…
Ni se arata constructiile care au constituit si decor pentru filmul de la Hollywood.
Trecem pe langa Tino si pe langa sora cea mai mica, Tinetto, informatiile curg, dar recunosc ca eu sunt fixata cu aparatul pe ceva din mare.
In mijlocul apei, intre insule, aparitia Madonnei e surprinzatoare!
E, practic, o statuie pe o baza de geamandura si ma intreb cine oare o fi avut ideea.
Pe parcursul turului ne-au bagat si intr-o grota, apoi am fost si la Grotta Byron, dupa care am revenit in Portovenere si… gata cu plimbarea, ca pierd ultimul vapor spre casa mea – Riomaggiore.
Plec incantata ca mi-am clatit ochii, dar si ca mi-am umplut stomacul cu bunatati si mi-am dat duhul urcand pana in varf de deal…
Am senzatia ca am calatorit intr-un album foto, in care toate pozele au titlul “Incantare”. Si ma bucur ca am reusit sa si filmez putin, sa puteti avea si imaginea si sunetul acestui loc minunat, in care abia astept sa ma reintorc!
Sa nu uitam, insa, Cinque Terre – dragoste la prima vedere (na, v-am zis ca locul asta m-a facut poeta haha). Puteti citi aici despre Cinque Terre informatii generale, apoi despre fiecare sat in parte: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza si Monterosso al Mare.
