Mi-a luat 2 ani sa recunosc asta: AM EVADAT!
ROMANIA IN STAREA DE URGENTA
Au trecut doi ani de la Starea de Urgenta, momentul in care intram brusc intr-o alta realitate, in care obiceiurile noastre de zi cu zi dispareau, bulversandu-ne total.
#staiacasa era noua ordine mondiala. Si am stat. Frateee, da’ chiar am stat.
Completam zilnic hartia aia cu care mai puteai iesi la cumparaturi sau la o scurta plimbare in zona locuintei. Paradoxal, cred ca a fost perioada in care m-am miscat cel mai mult, alimentata de interdictia de a iesi, dar si de spatiul mic de locuit.
Dupa niste saptamani in care am facut curat in fiecare centimetru din casa, in care am facut sant in jurul blocului, am profitat de un context profesional si AM EVADAT!
O sa va intrebati unde, avand in vedere ca totul era inchis, iar de iesit din tara, nici pomeneala.
Ce sa vezi, hotelurile/pensiunile nu aveau interdictie de a fi deschise, ci doar reguli foarte stricte de functionare, de aceea multe au preferat sa ia o pauza. Cu atat mai mult cu cat nu mai calatorea nimeni…
Printre cele mici si temerare am gasit si eu in Brasov un loc primitor, unde, spre bucuria mea, urma sa fiu singura cuc! Asa ca m-am suit in masina si… pe-aici ti-e drumul, Dano!
CASTELUL PELES. PRIMA HALTA.
Recunosc ca am pornit in aventura asta cu emotie, chiar cu spaimã in unele momente. Ma gandeam cum voi fi oprita de multele echipaje de politie pe care le vedeam la tv, cum voi fi intrebata ce caut in vremurile astea naspa sa umblu teleleu prin tara si cum o sa dau socoteala.
Pe drum – nicio politie. Hm. Asa de bine sa fie? Pai atunci ia sa intind eu un pic coarda si sa fac o halta la Peles – mi-am zis.
Stiam ca e inchis, dar nu stiam de unde pana unde e inchis, asa ca am oprit timid masina in parcarea cea mai indepartata de Castel (langa Manastirea Sinaia).
Am parcurs tot drumul asta speriata de-a dreptul. Nu era tipenie de om! De nu m-am uitat in spate, de frica sa nu imi apara vreun echipaj de politie sa ma amendeze, aresteze, expulzeze…
Auzeam toate zgomotele padurii, de la crengile copacilor miscate de vant, pana la toate pasarile planetei J.
Am marit pasul, gandindu-ma ca aici, daca apare vreun urs, am pus-o, nici n-am unde sa ma refugiez.
Targul de pe drum – pustiu, pustiu. Doar in mintea mea se derulau imagini cu vanzatorii care incercau mereu sa vanda tot felul de produse, de la traditionale, pana la kitchuri – bucuria copiilor!
Daca va zic ca Pelesul a fost rezervat doar pentru mine, o sa ma credeti, ca am dovezi.
Eram singurul om din toata zona asta mare, m-am dus chiar pana la Pelisor, la Economat, mi-am facut selfie prin curtile Castelului, cu teama ca din secunda in secunda o sa aud o voce autoritara: “Ce cautati aici?? E interzis!” Dar nu am auzit.
Oricum, nu mi-am fortat norocul si am luat-o la vale spre masina, fericita de turul privat.
TABARA DE BAZA – BRASOV
M-am cazat fara sa ma intalnesc cu gazdele – pe sistemul “gasiti cheia sub pres”. Apoi am pornit pe jos prin Brasov, un oras in care m-am aflat de multe ori, uneori in tranzit, alteori chiar poposind.
Sa il vad asa ca acum?? Niciodata!
Un centru dominat de o liniste stranie. Fara turisti, fara localnici. Din cand in cand livratori sau mame cu copii in carucior traverseaza piata.
Porumbeii isi fac de cap in fantana arteziana, inca activa…
Ma pun pe o banca, insa, dupa cateva minute, un paznic vine si ma roaga sa nu mai stau, ca nu e voie. Una e sa ma asez un pic, sa imi leg un siret, si alta sa imi fac veacul pe-acolo. Ma ridic si o iau la pas. In toate directiile.
Telecabina e parcata sus pe Tâmpa, Biserica Neagra e inchisa, iar eu sunt privilegiata sa am Piata Sfatului doar pentru mine. Dar ma simt ciudat…
Pe “Lipscaniul” lor, strada Republicii, intotdeauna plina de oameni, acum suntem vreo 2-3 rataciti, fiecare in treaba lui. Tarabele cu suveniruri sunt ferecate, la fel marea majoritate a magazinelor. Pana si muzica are lacatul pus:
Se aude totusi ceva prin cateva usi. Un radio, un dialog. Sunt restaurantele deschise doar pentru livrari.
“Magazinul nostru este temporar inchis, ca masura de preventie a situatiei actuale. Va multumim pentru intelegere.” – cam ãsta e mesajul pe care il vezi pe fiecare usa.
Ia uiteee, e deschis la Vodafone! Ha, ce bizar mi se pare. Mai ca imi vine sa intru sa cumpar niste telefoane, doar ca sa ma bucur de shopping-ul disparut peste noapte J.
De cate ori am revenit pe Republicii am ramas tzintuita minute bune! Am pozat-o si filmat-o in toate directiile, caci imaginea imi pare de necrezut.
Daca n-ar trece cand si cand cineva sa perturbe linistea cu pasii lui, cred ca as auzi si cum se deplaseaza norii!
In vremuri normale parcurgi strada asta printr-o multime de oameni, cautand o terasa, un magazin de suveniruri, o farmacie. Acum e timpul perfect pentru a ridica un pic privirea si a-i admira cladirile. Unele sunt cu adevarat spectaculoase! Si altele ar putea fi, daca s-ar ocupa cineva de ele…
Ca tot am pomenit de farmacie: una ma ia prin surprindere.
Plecata de la Bucuresti, unde toate afisele de pe farmacii incep cu NU AVEM, urmat de o lunga lista de produse extrem de solicitate in perioada asta, aici mi se pare ca am aterizat pe alta planeta. Au si din alea, si din alea! Cum sa nu iei??…
CETATEA RASNOV
Mi-e la indemana sa trag o fuga din Brasov pana la Rasnov.
Nu stiu ce ma asteapta acolo, habar nu am daca ai voie acum sa urci cu masina pana la cetate, asa ca o las in parcarea mare de la poalele dealului. Ma gandesc ca accesul e interzis, ma astept sa rasara cineva care sa ma intoarca din drum, asa ca nici macar nu-mi iau aparatul foto din masina.
In tot spatiul gol al parcarii, un batran doarme cu fatza la soare, asezat pe o banca. Destul de riscant, imi zic, avand in vedere ca soarele iese din nori si chiar are putere.
Iau dealul la picior, ma uit pe drum in sus, ma uit pe drum in jos, nu apare nimeni. Sunt doar eu si suflul meu de om fara conditie fizica…
Si aici, ca si la Peles, padurea se aude atat de bine acum!
Si aici, ca si acolo, ma gandesc cu groaza ce fac daca imi taie calea ursul. Scuip in san si ma dau 10 pasi inapoi, ca la pisica neagra? J
Nu apare ursul, dar apare dinozaurul:
La Dino Parc, falnicul brachiosaurus protzapit pe intrare imi da de inteles ca oamenii au disparut de pe Terra. Ce paradox, nu?…
Cele 3 masini prafuite din fata par abandonate pe perioada starii de urgenta, dar eu vreau sa fiu optimista si-mi zic ca sunt angajati care inca vin la munca.
Sus la Cetate ma conversez cu o pisica. E bucuroasa ca are pe langa cine se gudura. Saraca, banuiesc ca e moarta de foame, iar eu nu am nimic la mine.
Intrarea mare in Cetatea Rasnov e ferecata, dar eu merg pe carare pana la portita prin care am intrat in alti ani. Oficial, nu ilegal. Acum ma simt un pic in ilegalitate, dar, daca poarta e deschisa, de ce sa nu intru…
Doar cativa metri poti inainta, apoi accesul e blocat. Ma plimb pe marginea zidului, ma uit la orasele din vale, trag in piept aer curat de munte si bag un selfie.
Verific apoi ferestrele Cetatii, sa fie bine inchise, sa nu care cumva sa intre tantarii, mustele J.
Inchid poarta dupa mine si plec.
La coborare imi vine sa cant un cantec de tabara, dar nu stiu niciunul… Mai bine, ca l-as fi speriat pe omul care pazeste complexul turistic din vale.
Ne uitãm unul la altul ca la masini straine, ne salutam bucurosi de vedere si intru in vorba cu el. Pare un pustnic in vremurile astea de restriste. Imi vinde un pont: puteam urca si cu masina la Cetate. Fir-ar, acu’ aflu???
Si ce credeti ca fac? Ma duc, imi iau masina din parcare si mai urc o data, sa fac niste poze si cu aparatul mare.
La coborarea nr. 2, fericita, impart cu domnul paznic ciocolata mea din masina. Se bucura, caci o va duce nepoatei lui.
Dialogul nostru il trezeste pe batranul adormit pe banca. Pare ok, nu s-a prajit. O ia la vale, schiopatand. Realizez ca are de mers mult pana in Rasnov si nu inteleg cum de a reusit sa urce pana aici.
Intr-un gest de inconstientza/curaj (avand in vedere contextul pandemic), il intreb daca il pot lasa cu masina in Rasnov. Vrea.
Se suie, il rog de 5 ori sa isi puna masca si pe nas, nu doar pe gura, el imi zice “da, da” si tot ca el face. Apoi il intreb diverse si el imi tot raspunde cu “bitte”… Ne intelegem de minune, ce sa zic.
Dar ma seaca de-a dreptul cand imi zice: “Asa sunt de singur!!!”. Doamne! Mi se rupe sufletul!
Imi spune ca a iesit sa se plimbe, il laud pentru puterea de a urca atata, il las la prima intersectie din Rasnov cu urari de sanatate si plec mai departe.
CASTELUL BRAN
Stiti cum e sa gasesti goale locurile din parcarea de la Bran? Toate locurile!
Starea de Urgenta se simte inca de aici, de la parcari.
Apoi vezi gardul ferecat si te indrepti spre targ, un loc in care, in mod normal, nu ai cum sa arunci un ac de cata lume se perinda pe la vanzatorii de suveniruri si de produse alimentare traditionale.
Acum? Nu tu miros de branza, nu tu slana atarnata, nu tu obiecte din lemn inscriptionate, ciaune, blanuri sau jucarii pentru copii. Targul e un camp abandonat. Lasat de izbeliste, prada intemperiilor vremii.
Si Mama Cozonacilor, dar si tata kurtosilor si al langosilor sunt disparuti din zona. Vaaai, si ce pofta mi-era de un kurtos kalacs!!! Fierbinte, abia scos de pe batz, cu multa nuca pe el!
Mare pacat. Mai ales ca venisem cu burta goala si cu portofelul plin.
Mare cat castelul e banner-ul de care dau pe strada. Imi place campania asta! Chiar pot spune ca ma emotioneaza in vremurile astea. Sper sa nu fiu singura care o vede, asa cum sunt acum, aici.
Ma plimb prin toate locurile binecunoscute si, pentru ca nimic nu ma zoreste, stau si la soare in parculetul din apropiere de Castel. Ocazie cu care vad niste lucrari ale unor artisti contemporani. Dar bancile sculptate raman preferatele mele:
Profit de poarta deschisa de la curtea Castelului, il salut pe paznicul care tocmai isi arata coltii de caine de paza si fac linistita un selfie. Omu’ vede ca nu reprezint un pericol, dar nici nu e prea linistit ca cineva i-a incalcat teritoriul. Asa ca nu zabovesc.
Ma intorc la “casa” mea din Brasov si remarc un lucru pe care l-am vazut si in Bucuresti – deloc rau: faptul ca se profita de starea de urgenta pentru a mai repara sosele. Beton! Sper sa ne tina pornirea asta…
PLIMBARI PRIN BRASOV
Prin Brasov, in afara de centrul luat la picior, m-am dus cu masina unde am vazut cu ochii. Si tot am urcat, am urcat, pana am ajuns intr-un cartier tare frumos: Scheii Brasovului.
Arogantza suprema: sa parchez fix langa politie haha. Insa niciunul dintre politisti nu se sinchiseste de mine, caci stau de vorba cu oamenii locului. Piateta din cartier e animata de localnici (daca e sa ma iau dupa familiaritatea cu care dialogheaza si dupa cainii pe care ii plimba).
Vizitez – pe afara – catedrala ortodoxa Sfantul Nicolae, care dateaza ca asezamant din 1292, admir prima scoala romaneasca (secolul 15!) si descopar, chiar in curtea bisericii, mormantul lui Nicolae Titulescu! Habar nu aveam ca aici e.
Apoi cobor din nou in centru.
In astfel de vremuri iti permiti sa faci poze si cu masca si fara masca, si pe soare si pe nori, avand in vedere ca esti ca si singurul om de pe Pamant J.
Minune! Gasesc o gelaterie deschisa. Un mic magazin care vinde la geam chestii care fac sa iti ploua in gura. Normal ca nu rezist tentatiei si imi iau o inghetata cu varf… si indesat.
Apropo, unde Dzeu mananci in Starea de Urgenta, cand esti fugit de-acasa???
Pai mananci mancare luata la pachet, de la cele cateva restaurante care tin deschis pentru livrari.
La Mc Donalds vad aglomeratie de livratori!
“De la 2 la 7 jumate am facut 125 lei” – i se destainuie un glover unui alt livrator. “Pai e bine!” – il lauda acesta, semn ca lui i-a mers mai prost.
Eu cred ca lumea comanda la greu, avand in vedere ca sta inchisa in casa. Ma rog, nu ii socotesc pe cei carora le place sa gateasca…
Ma alatur si eu clientilor care iau la pachet si, cum coastele de porc din Brasov sunt preferatele mele de ani de zile, bag la greu!
Problema in starea de urgenta nu e mancarea, ci… wc-ul!!! Unde faci pipi in pandemie, cand totul e inchis??? Raspuns: nu ai unde. Stai frumos acasa daca nu vrei sa cauti vreun tufis sau iti golesti bine vezica inainte de orice plecare hai-hui.
Locul unde sunt cazata are in curte niste biciclete. N-am mai mers pe bicla de ani de zile, dar ce am de pierdut? De vazut nu ma vede nimeni, ca Strada de Mijloc e pustie mai mereu, asa ca incalec una si ma pornesc.
Acum sa nu va imaginati ca am mers cu ea niste ore, strabatand Brasovul. Am batut strada in sus si in jos (cel mai bine a fost in jos, ca nici nu dadeam la pedale!), mi-am rupt fundul si… gata, mi-a ajuns plimbarea cu bicla.
Oricum, a fost super tare, caci mi s-a parut ca mi-am cumparat propria pista!
Si am ajuns si pe celebra Strada Sforii din Brasov. In top 3 cele mai inguste strazi din Europa, cu o latime cuprinsa intre 1,11 metri si 1,35 metri, e mereu pe lista mea de plimbari. Asa, ca sa vad daca ma mai cuprinde…
Bun. Mi-am luat portia de Brasov in mai multe zile cat am stat aici, asa ca… la drum spre alte destinatii!
CETATEA PREJMER
N-am fost niciodata in Prejmer.
Vazand ca nu fac mult cu masina, ma pornesc intr-o zi, pe o vreme deloc prietenoasa. Spun asta pentru ca vorbim de luna mai, iar eu sunt cu geaca de iarna pe mine.
Traiesc o senzatie ciudata: parca am trecut o granita, desi lumea vorbeste romana.
Am iesit dintr-o zona inchisa si am patruns acum intr-o zona in care oamenii nu au masti, manusi, umbla liberi, ca sa zic asa.
Fac o tura prin sat, admir berzele vii si pictate, precum si alte lucrari ale localnicilor. Apoi inconjur zidul cetatii – despre care aflu ca a fost construit in secolul 15 si are un diametru de app 72 de metri. Cei 3-4 metri grosime si 10-12 metri inaltime imi taie elanul de a-l escalada pentru a vedea ce e “inauntru”. Pe poarta cetatii, ca oamenii normali, nu pot patrunde, ca e inchisa. O sa revin candva sa o vizitez.
Desi nu sunt deloc fan de condus (mai ales singura), ma aventurez in alta zi ceva mai departe de Brasov. Imi iau provizii pentru drum – niste saratele bune rau de la un magazinas din Brasov, apa si… punga cu masti, pentru ca totusi, suntem in plina pandemie.
Nu gonesc, ca n-am de ce. Nici nu prea am cum, fiindca dau de mai multe echipe de muncitori care repara drumurile nationale. Sa fie drum bun, zic!
Nu stiu pana unde o sa ajung, dar am deja pe lista cateva locuri unde sigur vreau sa ma opresc.
CETATEA RUPEA
Din drum zaresc Cetatea si ma pun sa fac poze de la volan, sa nu cumva sa o ratez…
Vad ceva miscandu-se sus, in Cetate, si nu imi dau seama daca e om, animal sau o simpla iluzie optica. Urc cu masina tot drumul pana-n varf de deal, pana cand…
STOP! Atata e permis. (Ma rog, acum nu e permis nimic, avand in vedere ca suntem in stare de urgenta.)
Opresc masina si… traiasca wikipedia, ca citesc si eu in liniste (si ce liniste!) despre locul asta: Cetatea Rupea e unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice din Romania! Tare, nu? Se pare ca primele asezari omenesti dateaza din paleolitic si neoliticul timpuriu, adica de prin anii 5.500-3.500 inainte de Hristos!
Apare prima oara in documente in 1324. Ceva mai tarziu cica devine un important centru comercial si mestesugaresc.
Asezarea ei a fost considerata mereu strategica, aflandu-se la imbinarea drumurilor care faceau legatura intre Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca.
Cand ma bucuram si eu de niste soare in ochi, pac, aud zgomot in spate. Ce sa vezi, ce zarisem din masina sus in cetate chiar era un om!
Insotit de o nevasta si de un copilas care abia merge, cei trei par de-ai casei, avand in vedere ca vin agale dinspre cetate, incaltati in papuci…
Aflu de la paznicul locului, care apare si el vazand pe cineva nou in peisaj (eu), ca cei trei sunt aici de cand s-a inchis Romania, din 16 martie 2020. Deci de aproape 2 luni!
Sunt din Galati si au venit aici cu rulota. S-au instalat in varf de deal, chiar langa cetate, si isi traiesc viata in liniste, departe de virusi.
Ii las sa isi continue plimbarea de seara si plec.
VISCRI
Atata am auzit vorbindu-se despre Viscri, incat nu puteam rata locul!
Am parcat masina pe ulita principala, facandu-i pe muncitorii de pe acoperisul unei case in renovare sa se uite ciudat la mine. Eu nu fac parte din peisaj, avand in vedere ca n-a mai calcat picior de turist pe aici, de cand cu covidul.
Vad pe o placa batuta-n zid ca Viscri, sat aflat in Patrimoniul Unesco, are denumirea germana Weißkirch, adica Biserica Alba. Aha… deci tre’ sa fie o biserica alba pe aici J.
Insa, dincolo de biserica, sunt mai interesata sa descopar care e casa Printului Charles.
Fotografiez mai toate casele din sat. Unele transformate deja in pensiuni pentru turisti, altele inca nerenovate, dar avand un farmec aparte.
Cativa sateni ma masoara cu privirea, dar ma abandoneaza repede.
Satul isi vede de viata lui, probabil dupa mult timp, in tihna. Chiar si masina de pompieri pare ca si-a luat o binemeritata vacanta.
Nu imi dau seama daca localnicii se bucura de vremurile astea sau, dimpotriva, duc dorul cohoartelor de turisti.
O pisica neagra e clar bucuroasa de oaspeti, avand in vedere ca isi lasa tot parul si praful de pe ea pe pantalonii mei…
Vine cu mine ca un bun ghid, pana sus la Cetatea Viscri.
Profit ca e poarta deschisa si intru. Nu apuc sa fac prea multi pasi prin curtea interioara, ca un domn apare de nu stiu unde si, contrariat, ma roaga sa ies, ca e inchis si nu are voie sa ma lase. O spune mai mult cu teama de a nu fi tras la raspundere, decat din convingere, dar ies, ca sa nu ii dau palpitatii.
Cobor inapoi spre ulita principala si un miros ma trage ca o ata spre o curte: oamenii coc paine! Mama-mama, da’ ce paine!!! E paine de casa, batuta bine dupa ce se face, ca sa i se dea jos coaja neagra. Si ramane o frumusete de paine!
Bineinteles ca n-am rabdare sa ajung cu ea in Brasov, sa o savurez cu o slana, un parizer, ceva… O rup din mers. E senzatie!!!
Paine calda proaspata cu apa rece proaspata – si nu-mi mai trebuie nimic!
In cosul pentru gunoiul selectiv a crescut deja iarba. Doar eu ce-l mai folosesc pe cel din rachita.
Dupa care pornesc in cautare de sateni, sa ii intreb de casa Printului.
N-o vazusem de nas…
E fix la intrarea in sat. Mi-a aratat-o un tractorist, in timp ce un satean a iesit din casa lui sa vada cine iscodeste pe la casa lu’ nenea Charles. Ca nici io nu m-am lasat: de n-am masurat-o, de n-am analizat-o, de ziceai ca sunt de la Cadastru si Intabulare.
Ajunsa la Viscri, am capatat curaj sa merg si mai departe cu masina. Vorba aia, e greu pana te pornesti, da’ si cand te pornesti, greu te mai opresti J.
SIGHISOARA
Am prins Sighisoara la fel de inchisa ca si alte locuri, insa avantajul aici e ca te poti plimba prin cetate. Si, cum vremea e perfecta pentru asa ceva, am pornit-o la deal.
E asa de straniu sa gasesti totul inchis, sa vezi stradutele goale de turisti! In acelasi timp, trebuie sa recunosc ca m-am simtit privilegiata!
Sighisoara este singura cetate medievala din Europa locuita permanent, numai ca acum chiar pare nelocuita…
TURNUL CU CEAS
Vizibil din multe locuri centrale ale orasului, Turnul asta a devenit un brand la Sighisoarei.
Initial era poarta principala a cetatii. Pana prin secolul 16 a fost sediul Primariei, apoi a avut si alte destinatii, iar astazi gazduieste Muzeul de Istorie.
E atat de pustiu, incat fac poze sa imi ajunga pentru 3 pandemii!
Beau niste apa rece de la cismeaua din vecinatate, apoi ma asez sa citesc: Turnul are o inaltime de 64 de metri si a fost construit in secolul 14 pentru a proteja poarta principala a cetatii.
Orologiul – care ma duce mereu cu gandul la cel de la Praga – a fost adaugat la inceput de secol 17.
Orologiul are 7 figurine din lemn de tei, infatisand zeii pagani ce personifica zilele saptamanii: Diana – lunea; Marte – martea; Mercur – miercurea; Jupiter – joia; Venus – vinerea; Saturn – sambata si Soarele – duminica.
Stau sa se faca fix, cu gandul ca vor iesi statuetele la defilare (cred ca in Praga am vazut asta…), dar nu iese niciuna. Revin si mai tarziu, la alt „fix”, dar raman cu fixul J.
BISERICA DIN DEAL
Stiu bine ca, daca vreau sa ma duc la biserica gotica din deal – a carei constructie a inceput in 1345 – am de urcat Scara acoperita, construita in 1642.
173 de trepte din lemn. Usor pentru cei cu conditie fizica, greu pentru mine. Dar nu ma las.
Arunc de jos o privire optimista, vad luminita de la capatul tunelului – la propriu! – aud un nene cantand din chitara si imi iau inima in dinti.
Victorie!!! Nu mai pot respira, dar sunt sus, in deal.
Pe ultimele trepte un domn cântã… nimanui. Dar se simte bine facand asta si ii dau de inteles ca si mie imi face placere sa il ascult.
Aici, langa biserica, este si Scoala din Deal, una dintre cele mai vechi scoli din Transilvania, atestata documentar in 1522!
De cate ori am venit aici in vremuri normale, i-am admirat pe elevii care urcau cele 173 de trepte spre scoala. Va dati seama ce conditie fizica au, facand asta zilnic? Nu mai zic ca, daca vor si ei in pauza o Eugenie, o gogoasa, tre’ sa coboare scara pana la magazine si apoi s-o urce iar…
Gandul la o gogoasa calda m-a facut sa cobor, sa caut ceva de rontait. Pornesc inapoi spre „tabara de baza”, Brasov, facandu-mi planuri pentru a doua zi.
FAGARAS. SAMBATA DE SUS.
Nici urma de politist in drumurile mele. De unde pornisem din Bucuresti inspaimantata, acum m-am relaxat total si mi-am vazut de alte drumuri, frumoase rau!
Ma duc la Sambata de Sus. N-am fost decat o singura data, acum foarte multi ani si nu mai tin minte decat muntii Fagaras de pe drum.
In satele prin care trec nu vad nicio masca pe gura sau hai, macar in barba J. Doua fete in poarta unei case isi povestesc intamplari care le fac sa rada. Fara masca. La fel si cativa batrani, in pridvorul altei gospodarii. Niste oameni la birt stau si ei cu dintii la vedere.
Fațã de stresul de la Bucuresti, locurile astea par relaxarea maxima!
Parchez la manastire la Sambata de Sus chiar langa padure. In linistea asta aud toate zgomotele, de la crengi, pana la adierea vantului. Si cantecele unor pasari pe care nu stiu sa le identific. Ma gandesc sa folosesc aplicatia Shazam, poate dau de vreun hit J.
Vad poarta larg deschisa, ceea ce imi da curaj sa intru. Timid, recunosc.
Fac repede un selfie, gandindu-ma ca dintr-o clipa in alta poate aparea cineva sa ma goneasca. Nu apare…
Citesc la intrare ca ii zice nu Sambata de Sus, ci Manastirea Brancoveanu. A fost ctitorita in 1696 de Constantin Brancoveanu!
Bisericuta e deschisa, ceea ce ma bucura mult! Stau si ma uit pe toti peretii, aprind cateva lumanari, cad un pic pe ganduri si apoi fac cateva fotografii.
Vad deschis si magazinul cu obiecte religioase, aflat in curte. Intru, normal, ca n-am mai vazut magazin deschis de doua luni aproape haha.
Nu e nimeni… Incep sa ma uit la tot ce e pe acolo – si sunt multe, nu gluma!
“Hristos a inviat!” – aud brusc. Un calugar intra in magazin de undeva din spate.
“Adevarat a inviat! E deschis?…” – il intreb, un pic incurcata.
“Acum, daca ati intrat, este.” – imi raspunde cald.
Cumpar tot ce mi se pare suvenir de pastrat sau de oferit. O plasa plina! Pana si vederi iau. Sa trimiti vederi in starea de urgenta mi se pare tupeu maxim. Sper sa nu ma pârascã Posta Romana la Politie…
Calugarul imi daruieste un snop de semne de carte cu rugaciuni. Si, cu Doamne-ajuta, plec inapoi spre Brasov.
Avem o tara frumoasa!
Cum era vorba aia? “Avem o tara frumoasa, pacat ca e locuita…”. Na, ca acum e ca si nelocuita! Pandemia pare ca a pustiit-o.
In drum spre “casa mea” din Brasov opresc un pic si la Cetatea Fagarasului. Cat s-o pozez din exterior, ca nu e nimic deschis nici aici.
Apoi, ca un evadat care se respecta, ma intorc la cei 4 pereti din Bucuresti. Unde nici praful nu s-a pus, din moment ce nu exista viata prin oras.
PRIVIND ACUM IN URMA…
Ce am trait cu totii in lockdown mi se pare ireal!
Cum ireala mi s-a parut si Romania pe care am vazut-o atunci. Pe de o parte, ireal de frumoasa si de “a mea, doar a mea”, pe de alta parte, ireal de stranie fara oameni.
Imediat ce am putut calatori dincolo de hotare, am facut-o! Cu acelasi sentiment de “evadare”.
Am vazut cum aratã Paris in pandemie, Venetia in pandemie, Roma in pandemie, Istanbul in pandemie, Amsterdam in pandemie, Florenta in pandemie, Milano in pandemie. O experienta u-ni-ca!
