Nu e bine sa scrii la nervi, dar, daca nu scriu acum, cat sunt in spume, nu cred ca intelegeti furia pe care o am!
Am fost furata in metrou la Paris de 3 români!
Din propozitia asta, culmea e ca cel mai tare ma doare “de 3 români”, nu “am fost furata”. Daca, in conditiile in care sunt avertizata oficial in fiecare statie de metrou ca tre’ sa am grija la hoti, eu nu mi-am bagat banii in… cur, ca sa fiu sigura ca nu ma fura careva, asta e, imi asum.
Dar sunt atat de furioasa, mahnita, dezamagita ca au facut-o niste români, de imi vine sa injur folosind cele mai neortodoxe cuvinte!!!
Am venit la Paris cu o femeie de 84 ani care a tinut mortis sa ia drapelul romanesc cu ea, care a purtat mereu in piept o funda tricolora, care spunea, ori de cate ori intram in mici dialoguri cu cineva: “noi… din Romania, Romania”. E vorba de mama mea. Mereu fãloasã ca e romanca.
ATENTIE LA HOTII DE BUZUNARE
Puteti sa ma blamati, dar mie, in seara asta, mi-a pierit orice mandrie de a fi roman!
M-au furat 3 romani, vorbind cu mama mea in cel mai dragut mod cu putinta, fiind exagerat de amabili – tocmai de aici am inceput sa am banuieli – si “facandu-ne loc” in metroul super aglomerat.
E stupid ce zic, dar macar pentru faptul ca suntem din aceeasi tara m-am gandit ca nu ne fura taman pe noi…
Pe langa grija permanenta fata de mama mea, am avut grija mereu de doua lucruri: telefonul si portofelul meu plat cu carduri si cash – un soi de portcard. Cu telefonul am tot facut poze, deci am stat cu el mai mult in mana, dar portcardul nu isi gasea locul in bermudele de blugi. (Ca sa stiti: in nicio calatorie de-ale mele nu mi-am bagat actele si banii in rucsacul din spate. Niciodata! E regula!). Mi-am luat o borseta de 2 lei, mi-am prins-o la brau, ascunsa sub tricourile mele lungi si largi. Si ãsta a fost locul cel mai safe pentru portcard.
In seara asta am fost cu vaporul pe Sena, intr-o plimbare linistita. Am facut poze, am stat pe punte fara nicio grija, dar portcardul din borseta tot l-am controlat din cand in cand, desi nu era nimeni langa noi.
Cu rucsacul in spate, am coborat apoi la metrou, sa mergem spre hotel. Am scos din portcardul din borseta 2 bilete de metrou, l-am pus la loc si am intrat in statie. Repet, cu rucsacul in spate. Nu l-am dat nicio clipa jos.
Primul metrou – full de lume, imposibil sa urcam. Am zis sa stam linistite pana la urmatorul, dupa care ne-am conversat pe diverse teme.
Deruland ulterior filmul, am vizualizat pe peron, in timp ce asteptam, un mic grup de 2 baieti in tricouri albe si cu sepci pe cap, plus o fata. Unul dintre ei se uita la mine cand incercam sa imi vâr telefonul in buzunarul din fatza de la bermude. (Intotdeauna, in cazuri din astea cu aglomeratie, imi iau masuri in plus.)
Cand s-a apropiat metroul, ne-am trezit cu cei 3 langa noi, “candidati” la aceeasi usa. Ca sa evit imbulzeala, am luat-o pe mama si m-am mutat la urmatoarea usa. Nu stiu cum, cei doi baieti au aparut fix langa noi, ba chiar unul facea oficiile de gazda, foarte amabil, spunand in romana: “Haideti, doamna, urcati”. Mama era in culmea fericirii ca cineva care vorbeste romaneste ii faciliteaza urcarea in metrou cu atata respect si, de aceea, nu mai contenea sa ii multumeasca.
In multimea din metrou, stateam fata in fata eu si mama, in picioare. Unul dintre baieti era langa noi, pe celalalt nu il mai vedeam. De fata si uitasem!
Si… mi s-a aprins beculetul, alimentata in primul rand de comportamentul lor, dar si de privirea foarte ciudata a acelui baiat, care parea ca „scaneaza”.
Am tras de mama inspre mine si am pus mana pe geanta ei postas. Fermoarul era semi desfacut! Poate gandeam cu pacat, poate aveam dreptate, nu stiam. De aceea am preferat sa ii dau de inteles acelui cetatean ca nu are ce sa ii ia.
“Ti-ai pus bine medicamentele?” – am intrebat-o pe mama, justificandu-ma cumva pentru faptul ca ii inchideam fermoarul gentii.
“Da, normal” – mi-a raspuns, fara sa inteleaga rostul intrebarii.
“Pai vezi sa nu iti cada. Ca doar atata ai in geanta…”, am adaugat eu in mod stupid, dar cine avea urechi, voiam sa fiu sigura ca aude.
Nici prin cap nu mi-a trecut sa imi controlez MIE borseta, care mi se parea bine adapostita la umbra burtii mele, ca sa fac haz de necaz.
S-a eliberat un loc pe scaun si tipul cu pricina a facut iar oficiile de “baiat bun”, facilitandu-ne culoarul pana la loc, dupa care s-a indepartat. E momentul in care banuielile mele au capatat noi forme si am bagat mana in borseta de la brau. In timp ce mama nu contenea cu multumirile, eu descopeream ca nu mai am portcardul!!!
Mi s-a urcat sangele in cap intr-o fractiune de secunda si i-am retezat-o mamei scurt: „nu ii mai multumi atata, ca tocmai m-a furat!!!”
M-am dus la cei doi baieti, aflati in gramada de calatori si l-am vazut pe “amabil” cum incerca sa opereze la cineva, pe sub borseta neagra pe care o purta postas.
“Poate imi dai inapoi ce mi-ai furat!!!” – i-am spus plina de spume.
A tresarit, cred ca nu se astepta, plus ca l-am si intrerupt din operatiune.
A inceput sa comenteze, eu m-am enervat si mai tare si, in timp ce dialogam cu el, incercam sa gandesc rapid daca exista vreun mod de a-l opri sa coboare, vreun buton de alarma, ceva. (Oricum, la ce aglomeratie era in metrou, n-ajungeam nici la bara, daramite la vreun buton!)
Nu stiu ce au zis calatorii care ne auzeau certandu-ne intr-o limba necunoscuta, eu nu mai vedeam pe nimeni in jurul meu. Si nici nu mi-a trecut prin cap sa zic macar in franceza sau engleza ca am fost furata (poate atunci ar fi sarit cineva in ajutor). Eu aveam cu ei un razboi ca de la român la român…
Cand au realizat ca nu ma las, la prima statie s-au precipitat spre iesirea din vagon. Am pus mana pe unu si i-am zis ca ies si eu cu ei, sa chem politia. Nu stiu cum am reusit sa o scot si pe mama din metrou, nu ma intrebati!
Pe peron am continuat cearta. Profitand ca am rucsacul in spate si sunt cu ambele maini libere, am incercat sa il fotografiez pe cel cu gura mare, insa a ripostat ca o vedeta prinsa de paparazzi. Celalalt imi arata buzunarele goale de la pantalonii lui de trening, dar le-am zis ca nu m-or crede atat de idioata sa imi imaginez ca au pus portcardul meu in primul buzunar.
Nu stiu unde a stat fata pana atunci, ca nu era in raza mea vizuala.
Ca sa intelegeti, in acel portcard aveam un card bancar care putea fi blocat imediat, deci nu il puteau folosi. Aveam un card de presa pe care il puteam reface. Aveam cheia de la camera. Iar cash, undeva la 180-200 de euro. Deci asta ar fi fost paguba. Doar ca eu nu puteam suporta ideea ca ma furasera!!! „Ai nostri”, vorba aia…
Le-am spus si lor ca nu au ce face cu cardurile mele. I-am amenintat iar cu politia. Nu era nici urma de angajat al metroului pe peron, fir-ar sa fie! Nu mai zic de vreun agent.
Am vrut din nou sa ii fac poza celui cu care ma certam in mod direct, dar mi-a dat iar peste telefon. Am incercat sa il opresc sa plece, mi-a spus sa nu mai pun mana pe el. Aveam atatia nervi, incat as fi sarit la bataie, daca m-as fi priceput vreun pic la asa ceva…
Toti trei au luat-o grabiti spre iesire, m-am luat dupa ei! I-am zis mamei sa stea in statie si am urcat scarile o data cu ei. Niciun angajat, frate, pe drum. Unde Dzeu erau toti aia care, in alte statii, misunã in mod normal???
Disputa a continuat si afara. “Ia, cã iti fac pozã si o dau la politie” – continuam eu cu tensiunea urcata la cer, numa’ ca nu reuseam deloc, din cauza ca imi dadea peste telefon. “Sun la politie” – amenintam eu, fara sa reusesc macar sa apas tastele, de cat tremuram de nervi! Si, oricum, ma gandeam ca sun si ce? Cei 3 vor sta sa astepte frumos politia calare??
“Nu ti-am luat, fã, nimic!” – aud prima replica a fetei, care m-a scos din minti. Nu aveam pretentia sa ne domnim, da’ nici sa ajungem la dragalasenii din astea.
Si aici e momentul in care am auzit de doua ori, la distanta foarte mica: “Cauta-te bine, ca nu ti-am luat nimic!”, “Ia cauta-te, ca nu ti-am luat noi nimic!”. Ai zice ca ma invitau sa ma controlez si, pentru o clipa, am avut o strafulgerare, insa am eliminat repede gandul. Nu, nu era cu putinta… Iar borseta mea suiera in vant de goala ce era.
“Acum sun la Politie!” – le-am spus din nou, in timp ce nimeream in sfarsit tastele 112.
In momentul ala, pur si simplu au rupt-o la fuga! Toti 3. Nu, nu au plecat agale ignorand-o pe una care vorbeste prostii, nu au stat sa vina politia sa rada de mine ca am luat-o razna si dau vina pe ei, ci au rupt-o la fuga!
Eram spume! Mama urcase intre timp scarile de la metrou si venise si ea in strada.
Am sunat la politie, le-am spus ca am fost furata in metrou, dar, fiind pusa pe hold sa… nu stiu ce mi-a zis omul ala, am inchis repede, sunand unde mi s-a parut mai important sa apelez imediat: la banca, sa imi blochez cardul!
Jur ca nu intelegeam ce zice robotul, pe ce trebuie sa apas, vorbeam si cu mama in acelasi timp, care era speriata, auzeam in telefon doar ca am sunat in afara orelor de program. Fuck! Am sunat din nou si am reusit sa vorbesc cu un domn care mi-a blocat cardul. Uf. Aici m-am linistit intr-o masura.
Bun, nu mai aveam nici cash, nici card. Intoarse la metrou, am zarit o angajata la unicul ghiseu al statiei si i-am zis ce am patit, fara sa ii precizez durerea mea cea mai mare – ca am patit-o de la compatrioti…
“Eheee, cati nu au patit-o la fel…” – mi-a spus. Aici, vara mai ales, furtul in metrou e o regula, nu o exceptie – mi-a dat de inteles. (Recunosc, mie nu mi s-a intamplat niciodata.)
A inregistrat sesizarea. Un furt, intr-un alt metrou, tocmai era anuntat pe statia ei. “Vedeti, ce va ziceam?…” A adaugat ca sunt multi politisti imbracati in civil care calatoresc in vagoane. Numa’ io n-am avut bafta de unu’…
Trec peste cum am ajuns la hotel cu bilete speciale primite de la angajata, apoi cu linie de metrou inchisa in timp ce noi eram intre tronsoane, cu taxi inexistent unde am iesit noi din metrou, cu uber care nu ne gasea…
Faza tare acum urmeaza!
La hotel, m-am pus sa fac bagajele pentru plecarea de a doua zi. Mi-am scos de la brau borseta goala. Mi-am dat jos rucsacul din spate si am rasturnat totul pe pat, ca sa le rearanjez pe cãprãrii.
Am ramas efectiv blocata cand mi-a sarit in ochi…………… portcardul meu!
What?!?!?!?!?!?!?!?!?!?!?!?!
Daaaaa, portcardul meu, viu si nevatamat, zacea printre celalalte lucruri varsate din rucsac!
Mi s-a parut ireal!!! Si instant am inteles ca subconstientul meu banuise bine: faptul ca cei trei imi tot repetau “cauta, cauta-te sa vezi ca nu ti-am luat nimic!”, insemna, practic, ca imi bagasera portcardul unde le-a fost la indemana – in unul dintre buzunarele exterioare ale rucsacului pe care eu il aveam in spate atunci!
Jur ca nu stiu cand au facut asta. Fata cred ca e cheia, pentru ca, pana sa deschida gura cu “nu ti-am luat nimic, fã!”, nu a fost in raza mea vizuala. Iar eu eram cu rucsacul in spate, mergand hotarata dupa baieti si certandu-ma cu ei.
Ce pot sa zic acum, cand m-am linistit: multumesc, fã, ca mi l-ai dat inapoi 🙂
EPILOG
O astfel de intorsatura ii poate face pe cei care nu ma cunosc bine sa zica: “Mladin, esti nebuna, ti-ai ratacit portcardul, nu mai stii unde l-ai bagat si dai vina aiurea pe oameni”.
Ok, hai sa accept teoria, de dragul analizei, desi stiu 100% ca nu am bagat portcardul in rucsac: am reflex format in atatea zeci de calatorii – acela de a pune actele si banii in cu totul alt loc decat in rucsac. In plus, in situatia de fata, fizic nu as fi putut baga nimic in rucsac, pentru ca aveam rucsacul in spate cand am scos portcardul din borseta sa iau cele doua bilete de metrou.
Dar hai sa accept teoria. In cazul asta, insa, intreb si eu: de ce 3 oameni nevinovati o rup la fuga cand eu ma pun pe sunat la politie, de ce nu stau sa cautam o autoritate ca sa imi demonstreze ca sunt doar o nebuna care ii acuza pe nedrept?…
