Habar nu aveam de locul asta. Si, cand am aflat de el, nu mi-a fost niciodata “in drum”. Pânã acum…
E la 130 km de Londra, in regiunea Cotswolds. Daca ai masina, ajungi cam intr-o ora jumate. Daca nu, 3 ore jumate cu bus-ul, sau, un pic mai complicat, cu tren + taxi.
Eu am pornit inspre Bibury de aproape, in masina prietenei Mira care locuieste in zona, astfel ca in juma de ora urma sa ajungem. Ma rog, am ajuns noi, dar cu peripetii, caci ningea ca in povesti in ziua aia de decembrie, asa ca drumul acoperit nu era tocmai prietenos cu o masina cu tractiune pe spate…
Iar waze-ul a fost atat de simpatic, incat ne-a bagat pe cele mai pitoresti drumuri de tara, cu urcusuri si coborasuri, cu copaci aplecati de zapada proaspata, cu carari cat pentru o masina, pe care ne rugam sa nu vina nimic din sensul opus.
Am vazut pe internet poze cu Bibury primavara, vara si toamna – aratã minunat. Dar eu chiar consider ca zapada asta bogata de decembrie l-a facut sa devina satul din cele mai frumoase basme! Asa m-am simtit cand am ajuns, ca intr-un basm.
Extrem de putina lume, extrem de multa zapada si carari inca neumblate!
E locul despre care o sa scriu mai putin si o sa arat mai mult…
UN TUR PRIN BIBURY
Primul lucru aflat? Bibury e “cel mai frumos sat din Anglia” – asa l-a descris William Morris – scriitor din sec 19, traducator, artist plastic, arhitect, designer textil si inca niste chestii…
Dar nu numai el a zis asta, ci si altii, pe persoana fizica sau juridica J.
Singurul hotel din sat – Swan Hotel – e un fost han, cu o gradina peste rau, in care se lasa cu petreceri tari, inteleg.
E un hotel micut, de 4 stele. Ia stai! Cat o costa o camera?
Am intrat pe net si am gasit cu greu o dubla cu 140 de euro pe noapte, in februarie. Gasesc si cu aproape 300 de euro pe noapte – pana prin aprilie m-am dus cu cautarea si m-am cumintit…
Daca vrei sa stai in Bibury si pretul hotelului e piperat, exista alternative: b&b, case de oaspeti, cabane. Habar nu am daca am pozat asa ceva sau case particulare, dar pozam stanga-dreapta cum imi rasareau in cale astfel de case minunate.
Pe raul Coln lebede si rate cauta hrana, intr-o alunecare careia ii mai lipseste o muzica, ca tabloul sa fie perfect!
Avem “tablou”, dar am dat si de… panou. Duck Race – ahaaa, deci se lasa si cu concursuri inedite aici! Din pacate nu prind cursa, ca nu pot sta chiar pana pe 26 decembrie aici (acum fiind 11 decembrie), dar nu e o idee rea sa le bagam si noi in competitie pe rațele de pe lacurile din Bucuresti…
Printre oamenii putini, multi japonezi. Prezenta mare a turistilor japonezi in Bibury, in orice anotimp, s-ar datora Imparatului Hirohito (1901-1989), care a stat aici in timpul turneului sau european, in prima jumatate a secolului 20, cand era doar Print.
Acesta ar fi descris vizita lui aici ca fiind unul dintre cele mai fericite momente din viata sa. Si uite asa Bibury a devenit magnet pentru japonezi.
Am dat de niste niponi care au profitat de vreme si au facut primul om de zapada din sat, si-au facut selfie cu el, apoi l-au abandonat in fata unei case dintr-un rand devenit celebru.
ARLINGTON ROW
“Vedeta” locului o reprezinta Arlington Row, o alee cu case datand din secolul 17.
Drumul pana la ele e in sine o incantare!
Cica ar fi cele mai fotografiate si mai frumoase casute din Anglia!
Pasapoartele britanice emise intre 2010 si 2015 au pe una dintre pagini chiar imaginea lui Arlington Row, semn ca e mandrie nationala.
Initial, mai precis in anul 1380, aici a fost construit un magazin monahal de lânã. In secolul 17, cladirea a fost transformata intr-un sir de casute ale tesatorilor.
Astazi, casele acestea sunt detinute de National Trust (organism guvernamental pentru locuri protejate), care inchiriaza aceste proprietati unor persoane private. Cu exceptia unei singure casute – cea de la nr 9 – care poate fi inchiriata ca si cabana de vacanta.
Fiind o alee mega turistica, probabil invadata vara de valuri de curiosi, ti se aminteste ca in casele de pe Arlington Row locuiesc oameni, de aceea nu e frumos sa le bati la usa sau sa te holbezi prin ferestrele lor…
Nu m-am holbat, dar nu am putut sa nu remarc usa de la intrare, mica micutza, de parca niste liliputani ar locui in casele astea.
Bibury a aparut si in filme, printre care “Stardust”, cu Michelle Pfeiffer, Robert de Niro, Claire Danes, Sienna Miller si Ricky Gervais.
Am citit ca Henry Ford, fondatorul companiei Ford (1863-1947), a fost atat de incantat de Arlington Row, incat ar fi incercat sa cumpere intregul rand de casute, sa le dezmembreze caramida cu caramida si sa le transporte in America. Nu i-a iesit, spre satisfactia localnicilor si probabil a britanicilor, in general.
Nu incetez sa ma entuziasmez la fiecare coltisor din acest loc de basm. Ma intreb ce or zice oamenii din spatele ferestrelor cand vad niste disperati cu telefoane si aparate foto indreptate spre casele lor?…
Pornind in directia bisericii satului, remarc gardurile de piatra ale caselor. Imi place mult genul asta de gard, mi-a placut mereu, in orice loc de pe planeta l-am vazut.
Aici inteleg ca e o piatra smechera, cunoscuta, piatra de Cotswold.
Fir-ar, n-as avea si io doua papornite la mine, sa iau niste pietre la pachet J.
ST MARY’S CHURCH
Locul unde e asternuta nu doar tacerea, ci si zapada, pare parasit de-a dreptul. In curtea bisericii din Bibury ai putea sa iti auzi gandurile…
Ne uitãm pe la pietrele vechi de mormant, apoi mergem spre biserica asa, intr-o doara.
Ce sa vezi, e deschisa! In biserica e chiar slujba si cativa oameni participa activ, ba cantand usor, ba rostind rugaciuni.
Nu prea iti vine sa deranjezi, dar eu, tiptil-tiptil, merg prin biserica fara sa atrag atentia, ca sa vad si eu ce e pe-aici.
Inca sunt braduti si aranjamente de Craciun, vad si o masa plina cu diferite obiecte – iei ceva care iti place sau iti lipseste de prin casa si lasi niste bani, in schimb. Cat vrei.
Apropo de lasat bani, vad pentru prima oara un sistem ultra modern de donat bani in biserica. Nu cutie metalica, nu cufar de lemn, nu fanta in perete, ci pur si simplu un aparat care te ajuta sa donezi cu cardul din dotare. Tare, nu?
UNDE MANANCI IN BIBURY
Am dat de pomul laudat haha. Ziceti voi ca nu e frumos, cu pasarea aia degerata stând de planton.
In spatele lui, un magazinas cu produse locale si suveniruri, plus o terasa unde cativa rataciti mananca in frig, incalziti doar de niste blanuri de oaie. Nu stiu daca infuleca pastravii pe care i-au prins singuri, ca asa am citit la intrare: “trout farm, catch your own”.
Am dat iama prin magazin, am luat (normal!) mai multe suveniruri, dar si o ciocolata cu lavanda, sa ma fereasca de molii la stomac.
Mergand agale prin sat, am mai dat de o braserie micuta si cocheta, doar ca era inchisa… Asa ca am plecat spre singurul restaurant pe care l-am vazut de cand am alunecat cu masina aici.
Stiti cum m-am simtit la The Catherine Wheel? Fix ca in filme: un local pentru… localnici, cu multi englezi adunati in jurul barului, in picioare, avand bere rece in maini si vorbind tare. Misto atmosfera, mare veselie!
Numa’ noi eram la masa, dar veniseram sa mancam, aveam o scuza.
Am luat prospaturile locului, printre care un pastrav de la mama lui.
Ne-am imprietenit cu cainele locului, care ne-a facut ochi dulci doar-doar i-om da si lui ceva de mancare (desi parea bine hranit). I-am dat.
Am scris vederi si am plecat.
Ne-am luat tractiunea pe spate si am incercat, macar la intoarcere, sa o luam pe drumurile principale, sa nu stricam frumusete de zi. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, ramanand inzapezite, poate am fi fost candidate la un final fericit al Basmului Bibury Alb Ca Zapada, caci s-o fi gasit vreun Print sa vina dupa noi, pe un Cal Alb. Cu tractiune 4×4…
