Calator nebun ce sunt, am fost de 25 de ori la Londra, de 14 ori la Paris, de 13 ori la Roma, de 7 ori la Madrid si tot de atatea ori la Florenta (si lista poate continua), iar asta m-a ajutat sa observ cum, de-a lungul anilor, lumea s-a umplut de turisti.
Ca o fi gratie aparitiei unor noi rute sau unor companii aeriene low cost, ca o fi de la deschiderea granitelor sau pur si simplu de la dorinta oamenilor de a vedea lumea larga, cert este ca orase unde ma plimbam lejer acum niste ani buni, au devenit locuri unde nu mai poti arunca un ac!
Nu stiu voi, dar eu, ca turist, am visat mereu sa vad locuri celebre din lumea larga fara lume buluc, fara cozi infernale la obiectivele turistice.
Na, mi s-a implinit dorinta… Pandemia a pustiit brusc toate aceste locuri minunate.
LA VIE EN (MASQUE) ROSE…
Dupa 4 vacante anulate anul asta, m-am decis sa evadez, pur si simplu, in una dintre putinele destinatii in care poti ajunge liber, fara test, fara carantina, fara nu stiu ce alte masuri. Doar cu masca la gura. PARIS!
E socant… Jur! Am trait sentimente contradictorii toate cele 3 zile si-un pic cat am stat acolo. Pe de o parte, imi venea sa strig de bucurie pentru ca ma plimbam printr-un oras celebru fara valuri de turisti; pe de alta parte, ma inspaimanta tocmai lipsa turistilor.
PARIS IN VREMEA PANDEMIEI
Am termen de comparatie, la cate vizite am facut Parisului ca turist. Asa ca remarc repede diferentele dintre acum si… altadata. Culmea, ultima oara am fost aici chiar de Revelion, deci in urma cu doar 9 luni. Si penultima data, in vara lui 2019.
In primul rand, acum nu mai intri in Franta ca-n branza, fie ea si Camembert. Exista un document pe care il completezi inca din avion, cu toate informatiile despre tine, unde poti fi gasit, cine te poate gasi repede, din astea…
In oras, dau de o lume cu masti. Si inauntru, dar si pe strazi. Toti, dar absolut toti au masca pusa ca la carte. N-am vazut nici macar un om cu masca in barba sau cu masca pe mana. Deh, se lasa cu amenzi.
In metrou aud in mod repetat ca, daca te prind fara masca sau cu ea purtata aiurea, scoti din buzunar 135 euro.
Neobisnuita sa stau atatea ore cu masca, marc banu’ sa scap de ea. Nu, nu platesc amenzi, ci ma opresc din cand in cand la terase, la un cico. O gura de aer costa…
Eram sigura ca o sa vad la orice colt de strada explozie de masti de vanzare. Ma gandeam ca oamenii care vand de obicei brelocuri cu Tour Eiffel, apa plata sau umbrele de ploaie, or sa fie acum cu zeci de modele de masti pe paturica lor. Da’ de unde. Nicio masca “la negru”.
In schimb, am vazut prin cateva magazine. In supermarketuri si in mici magazine cu suveniruri sau shop-uri de cartier, dar si in magazinele unor designeri. Sau chiar in Disney store.
Am dat si de cateva chinezisme, dar eu sunt deja Regina mastilor Made in China J, asa ca am zis “pas”.
Si, ca tot sunt la capitolul “marfa”, sa stiti ca n-am vazut nimic ieftinit in Paris. Nicio oferta de pandemie. Preturile au inghetat la nivelul la care le stiam. De la magneti, pana la… ce vreti voi.
La orice intrare, ca e magazin, obiectiv turistic, oficiu postal sau restaurant, exista dezinfectant. Ba, mai mult, sunt magazine unde unul dintre angajati te intampina amabil inca de la intrare si iti da el insusi cu solutie pe maini. (Daca mi-ar fi facut si un mic masaj la palme, as fi cumparat tot magazinul J)
Exista dezinfectant si in statiile de transport in comun. Si la intrarea in parcuri.
La cat am mers eu pe jos (enorm), chiar m-am dezinfectat foarte des…
Si hotelul in care am stat si-a luat masuri de siguranta. La sosire, pe langa gel de dus si sampon, am primit si o sticluta cu dezinfectant. Iar pe usa camerei mele un carton ma anunta ca pot intra linistita, pentru ca ei au curatat si dezinfectat camera “conform normelor de igiena in vigoare, legate de covid”.
Daca tot esti in ciorba asta cu covid, poti scoate din buzunar 20 de euro si, intr-o farmacie care iti iese in drum, poti sa-ti faci pe loc un test sa vezi daca ai anticorpi, sa te bucuri mai mult de vacanta. Sau nu…
Nu imi fac. Cine stie ce mai descopera astia??
La intrarea in metrou, vine spre mine valul de calatori mascati. Fara exceptie, toti poarta masca.
Si eu sunt pregatita. Chiar si cu manusi! Dar ma feresc sa ating usa, scaunul, bara, asa ca nu le folosesc. As fi singura.
Lipseste din metrou forfota turistilor. Veselia lor. Si plasele de cumparaturi lipsesc… E atat de bizar! Sunt in mijlocul unor oameni ai muncii francezi, silentiosi, plini de griji, care merg la job. Nu tu un grup de chinezi, nu tu niste americani galagiosi, nu tu niste rusi care se lauda cu ce si-au cumparat, ingramadind intre ei sacosele cu noile achizitii. Nici macar un acordeonist (roman…) care canta prin metrou sa faca un ban cinstit.
Hoti? Nici picior! Pai nu au obiectul muncii: lipseste “turistul”. Asa ca degeaba suntem avertizati in mod constant in boxe sa fim atenti la bunuri pentru ca e posibil sa fie hoti de buzunare in metrou. Opriti banda.
Scot harta metroului sa ma uit un pic la un traseu. Ups, m-am dat de gol ca nu sunt de-a lor. Mi se pare mie sau se uita la mine ca la o bizarerie?… Nu conteaza. Conteaza ca sunt din nou in cea mai dorita ipostaza a mea: aceea de TURIST! Yupiiii!!! Zic sa profit la maximum!
CHAMPS-ÉLYSÉES IN PANDEMIE
Ca si in urma cu 9 luni, am ajuns in Paris noaptea.
Acum, in toamna lui 2020, nu stai dupa nimeni pe Champs-Élysées sa faci o poza “curata” cu Arcul de Triumf. Faci cate vrei, linistit, pe mijlocul strazii.
Pai unde e puhoiul de altadata?…
De cate ori am strabatut acum Champs-Élysées, ca a fost dimineata sau seara, n-am putut sa nu remarc efectele pandemiei.
Mult, dar mult mai putina lume pe bulevard. Si lume grabita, preocupata, nu lume cu stare de vacanta…
Nicio coada la magazinul Disney! What?
Am intrat si am dat de 2-3 familii cu copii. Si cred ca, daca ma uitam mai mult la produse, gaseam ceva oferte ramase de la Paste J.
Faimosul Ladurée (cu celebrele macarons) unde, in ultimii ani, nu am reusit niciodata sa prind loc pentru un mic dejun snob, acum e pustiu.
…dar nici io n-am intrat azi, optand pentru un mic dejun frugal.
Mai, porumbelule, tu n-ai auzit de distantarea sociala??
Bine, fie, impartim micul dejun, apoi valea, ca eu am auzit si de gripa aviara…
Pandemia se vede bine si in coltul strazii, la Louis Vuitton. Daca ati trecut vreodata pe aici, nu aveati cum sa ratati socanta coada luuunga, plina 90% de asiatici care stateau cuminti sa intre, sa isi ia tot ce le pofteste inima (ca buzunarul le permitea).
Coltul asta de strada care mereu a atras atentia trecatorilor, e acum in depresie. Asta e ora lor de varf (ca am vazut si mai rau).
Si cam asa era in vremuri mai bune:
ARCUL DE TRIUMF IN PANDEMIE
Daca tot sunt pe Champs-Élysées, pai ia sa urc eu pe Arcul de Triumf, imi zic. Ca niciodata n-a fost printre prioritati.
As putea canta in tunelul asta, avand in vedere ca sunt singura care il strabat… Sau m-as putea da cu sania!
E pasajul de acces catre Arc.
Sunt “ala negru de respira greu” urcand scara asta melc (eu melc, ea melc). Cu masca la gura, e horror sa urci!
Noroc ca nu ma prinde nimeni din spate, sa ma simt prost ca ma opresc din cand in cand sa imi vina inima la loc.
De nevoie, dau masca jos imediat ce ajung afara, pe Arc, sa iau doua guri de aer rece… “Masca, va rog!” – aud imediat. Hait, m-a prins. E supraveghetorul locului care, deocamdata, doar pe mine si pe inca doi spanioli ne supravegheaza.
Sunt 284 de trepte, imi zice omul, dupa ce ma imprietenesc cu el. Eu am numarat 274, dar nu garantez pentru acuratetea cifrei mele, in ameteala aia de urcare.
Pozez orasul de pe toate laturile, insa nu ma pot abtine sa nu fotografiez si locul de pe Arc unde, in mod normal, e plin de turisti care isi fac poze si se holbeaza la Paris de sus. Acum – nimeni…
Incepe un vâjgãlãu, neneee. Si nu e doar aici, il simt si jos, sub Arc.
LA PLIMBARE PRIN PARIS
Am umblat de bezmetica, zeci de kilometri, prin locuri care imi erau familiare, dar si pierduta pe strazi necunoscute.
Centrul de Arta Moderna si Contemporana Pompidou parca profita de perioada asta, sa isi repare ranile. Au disparut total turistii care stateau aici in fund pe asfalt, la taclale, la un sandwich sau chiar gura-casca la un spectacol stradal.
Hôtel de Ville din buricul targului, intotdeauna un loc animat de idei gen patinoar – iarna – sau teren de volei pe nisip – vara, acum isi jeleste singuratatea…
Aud tropaitul unor cai si tresar. E politia calare, insa doar caii se aud pe bulevard, ca si cum masinile s-au evaporat pentru moment. De vazut, vad sirul luuung de biciclete de inchiriat. De parcat, mai bine zis.
Iar Sena a impus si ea distantarea sociala cuplurilor de indragostiti…
Hopa! Vad bine??? O asiatica face poze la capatul Ile de la Cité! E primul (si ultimul) asiatic pe care il vad zilele astea in Paris. In rest, cativa spanioli, un cuplu care vorbeste limba Arabelei si a lui Rumburak si niste francezi.
Se duce o zi. Seara vine cu o friptura de vita delicioasa, pe barosaneala, si cu o imagine a Tour Eiffel buna de pus pe o carte postala.
MONTMARTRE IN PANDEMIE
Profit de o zi insorita si ma duc acolo unde, de fiecare data, merg mult pe jos: Montmartre.
O data iesita din metrou, merg la Zidul iubirii (Wall of love), zidul pe care exista peste 1.500 de declaratii de iubire in toate limbile (in total, aici sunt 311 “te iubesc”, in 280 de limbi!). Sa va vad: gasiti in romana?…
toamna 2020 vara 2019
Am stat ceva in vara trecuta sa pot face o poza fara lume. Acum, e pustiu.
Doi oameni ai strazii par deranjati de mine, singura fiinta care le tulbura linistea din zona zidului. Fac poze si ii las sa profite de pustietate…
Bag o omleta cu sunca, niste bagheta de la mama ei si o iau spre Sacré Coeur.
N-as fi urcat si eu scarile de pe deal, neam. M-am dus la funicular, desi, in prima instanta, am crezut ca e inchis.
Faptul ca am avut toata cabina doar pentru mine, a fost de senzatie! Ziceai ca sunt intr-o vizita privata.
Ce m-a amuzat, a fost anuntul care imi atragea atentia asupra hotilor. Cica sa am grija.
Nu stiu cum sa va descriu senzatia pe care o am, o data ajunsa la scarile de la Sacré Coeur. Zici ca au bagat carne la Alimentara pe vremea lui Ceausescu si toata planeta a fugit acolo! J
Sau ca joaca Franta si China in Finala Campionatului Mondial de Fotbal.
E atat de putina lume si atata liniste!!! O incantare!
Imi aduc aminte de veri in care abia reuseam sa fac si eu o poza fara populatie in spatele meu:
(Nota: pozele de genul asteia nu sunt bune deloc, ca iti aduc aminte de vremuri cand erai mult mai tanara si muuult mai slaba…)
Acum lipsesc turistii, cantaretii, fotografii. De cersetori nici nu mai zic!
Am fost de atatea ori aici, dar abia acum, cand nu stau sa imi croiesc o carare printre oameni, cand nu astept cuminte la coada sa intru in biserica, am timp sa vad detalii:
Strazile care duc spre faimoasa piateta cu pictori (in ultimii ani si cu multe terase), sunt aproape pustii. Nici nu stiu daca cele cateva persoane cu care ma intersectez sunt riverani, francezi care profita de lipsa turistilor sau calatori rataciti, ca mine.
Intru in primul shop cu suveniruri pe care il vad deschis, dupa o serie lunga de magazine cu obloanele trase. Nu-i nimeni in el. Nici vanzatorul, care apare de undeva de peste drum, semn ca sunt ceva neasteptat pentru el…
Cumpar un suvenir de 10 euro. N-are sa-mi dea rest la 20, pentru ca… nu are nicio incasare.
Il intreb daca vin turisti in perioada asta.
Ridica mana cu degetele in semn de “zero” si intareste si din vorbe, apasat: ZE-RO!
Imi spune ca e jale si ca e mai obosit acum, cand nu face nimic nimic, decat in perioadele in care navaleau turistii.
Acum, nici picior de chinez – continua el, nici picior de alt turist. In afara de mine, normal haha. Dar sunt o cantitate absolut neglijabila pentru nevoile lui.
toamna 2020 vremuri normale…
In timp ce filmez piata goala, un pictor ma saluta si imi propune sa imi deseneze portretul. Apoi un altul. Cativa pasi mai incolo, inca unul. Of, ce imagine trista, serios!
toamna 2020 vremuri normale…
Oamenii astia isi asaza micile creatii pe niste postamente, sperand ca azi sa fie o zi mai buna decat multele zile naspa de pana acum. Si se agata de fiecare persoana care pare straina locului, sa ii propuna un portret.
toamna 2020 
vremuri normale…
O iau pe straduta pustie, altadata sufocanta, si ma opresc la un magazinas cu suveniruri.
Calendarele pentru anul 2020, nevandute la timpul lor, din cauza pandemiei, sunt acum la un pret de nimic – intre 1,5 si 1,8 euro!
Aproape au expirat, de cand zac aici. (Adevarul e ca inca de prin iulie gasesti in orasele turistice calendare pentru anul urmator. In niciun caz calendare pentru anul in curs, in plina toamna.)
Bine, ok, puteti sa imi ziceti “Monstrul care a mancat turistii”. Ca asa par!
Acum, pe bune, cand vreodata ati vazut strada asta din Montmartre goala de fiinte (ca si pisicile par ca s-au evaporat)?!? Eu am multe poze aici, in aglomeratie. De aceea, asta chiar este de pus in rama!
In apararea mea, va zic ca am dat si de oameni. E adevarat, am avut senzatia ca sunt intr-o alta dimensiune – lucru perfect potrivit pentru acest Paris pustiit. Oameni cu haine de anii ‘50 (cred), se plimba pe strada, cumpara obiecte dintr-un bazar, discuta intre ei.
Se filmeaza. Un film frantuzesc, zic, avand in vedere ca toate indicatiile strigate de echipa sunt in franceza. Stau si ma benoclez si eu, alaturi de localnici.
TOUR EIFFEL IN PANDEMIE
Daca e Paris, e clar si Tour Eiffel!!! Nu pot sa nu trec pe la el sa il salut, asa cum fac de fiecare data. (O sa va povestesc intr-un viitor nu prea indepartat si obsesia mea de a face poza fix in locul asta…)
Aici, la Trocadero, unde ai unul dintre cele mai frumoase view-uri spre Tour Eiffel, imi dau repede masca jos, profitand de uimitoarea realitate a toamnei 2020: foarte putina lume!
In vara anului trecut, cu greu reuseai sa faci un selfie curat…
toamna 2020 vara 2019
PROGRAM TOUR EIFFEL
Pandemia a redus programul vizitelor, asta am remarcat inca din prima zi. Ca e vizita la obiectiv turistic sau e vizita la… restaurant, nu mai e ca pe vremuri.
Champs-Élysées mustea odata de oameni care intrau in magazinele deschise pana la 10 noaptea. Acum, la 7, 8, gata, lacatul pe usa.
M-am dus eu ca o floare la Tour Eiffel aproape de apusul soarelui, ca sa am privelisti minunate de sus. Stiam bine ca e deschis pana la 23.45, ba chiar, vara, pana la 00.45!
Tzeapa: se inchide la 17.30!!! Da, da, la 5 jumate e ultimul acces. Asa ca… fac cale intoarsa.
Insa a doua zi o iau inspre el de dimineata, profitand si de vremea frumoasa.
Magrebienii care vand diverse suveniruri asezate pe paturici chiar pe trotuarul din fata Tour Eiffel, lipsesc cu desavarsire! Ei, o fi prea devreme, imi zic, uitandu-ma la ceas. E ora 10, asa ca nu e “prea devreme”, ci e “prea fara turisti!”.
De la ora 10.00 e permis accesul, la zece si un pic ajung si eu, avand in fata mea doar o familie si un cuplu!!! Ceva nemaiîntâlnit de mine – si credeti-ma, am mai urcat in Tour Eiffel de vreo 7-8 ori sigur!
Dupa primul control, ajung sub Turn si astept sa ni se permita accesul mai departe. Sunt a treia persoana care va urca azi in Tour Eiffel. Merit si eu medalia de bronz? J))
In spatele meu se mai strang cateva persoane si simt, in sfarsit, ca turismul infloreste… Chiar daca unii oameni sunt “decat” francezi.
Ne-am adunat vreo 10-15. Pai ia uitati-va cati se adunau aici, in vremuri fara covid:
(si nici nu mi-a intrat toata coada in poza!)
Platim rapid (25,90 euro pana in varf) si mergem la lift, dupa un nou control.
“In mod normal suntem ca sardinele aici” – spune o doamna, in franceza. Acum ai loc berechet, nu tre’ sa te bati cu nimeni pe un loc la geam. As avea suficient spatiu sa fac chiar si un dans la bara de care ma sprijin haha.
Coboram din primul lift si (cativa dintre noi), mergem la coada pentru al doilea, care ne duce in varf.
Care coada??? Ca sufla vantul prin culoarele astea care, in mod normal, organizeaza zeci de turisti!
Frate, da’ te bulverseaza o situatie ca asta, ca nu stii daca sa parcurgi de nebun zig-zag-ul sau sa-l ocolesti, pur si simplu? Na dilemã…
View-ul din varful Tour Eiffel e minunat, ca in orice zi cu cer prietenos.
Incerc sa vad in departare locul unde sunt eu cazata. A, stati, am uitat: de data asta nu mi-am luat camera la Ritz J.
Fac poze multe, bag multe selfie-uri si filmez – in curand si filmul unui Paris in pandemie.
Ca niciodata, ii admir prin geam fara “dati-va la o parte” pe domnii Gustave Eiffel si Thomas Edison. In biroul lui Eiffel. Remarc si o don’soara in planul indepartat. Cica e fiica lui. Toti 3 din ceara. Toti 3 la inaltime…
N-as mai pleca de-aici, din varf. E o senzatie minunata data de lipsa turistilor. Dar plec, ca m-a batut destul vantu’n plete.
La etajul 2, acelasi lux: mult, mult loc liber, nu tu imbulzeala, nu tu galagie, nu tu imposibilitatea de a face poze fara sa iti intre mereu cineva in cadru.
Cativa turisti par ultimele exemplare ale unei specii pe cale de disparitie…
Niste angajati pe care scrie “phototeam” tot fac ture pe etaj, realizand cu amaraciune ca niciunul dintre noi, o mana de oameni, nu ne vom folosi azi de serviciile lor.
Barul cu diverse produse e ca si inghetat. Pare sa nu vanda nimic. Cumpar eu un fresh de portocale. Ma simt bine ca sustin afacerea J.
Vad acum ca exista si o delimitare de spatiu, astfel incat sa pastram o distanta de siguranta intre noi. Intre care “noi”? Poate intre mine si mine…
O sa ziceti ca sunt nebuna, dar am inceput sa alerg pe-aici, dintr-un capat in altul J)). Serios! Asa mi-a venit, cand am vazut atata spatiu liber!
As putea face si un antrenament. Si, cand m-ati intreba ce am facut azi, as raspunde cu arogantza: “Am dat niste ture de Tour”.
Ok, singura, singura, dar imi pun totusi masca inapoi, sa fiu in legalitate.
Cobor si la etajul 1, cumpar un suvenir din magazinas si o iau spre iesire. Iesirea din parc.
Trei negri cu inele pline cu brelocuri Turnuletze Eiffel incearca sa ne agate sa cumparam. Suntem vreo cinci ametiti de turisti, nu au nicio sansa cu noi.
Au aparut mai multi vanzatori pe trotuar, expunandu-si marfa pe niste carpe facute in asa fel incat sa poata fi imediat stranse, la venirea politiei…
Oricum, cred ca sunt prea optimisti azi, la cata lume am vazut in Tour Eiffel.
MUZEUL LUVRU IN PANDEMIE
“Cu masca, fara masca, la Muzeul Luvru”. Cam asta e spectacolul meu, fara public, pentru ca sunt aproape singura in careul cu Piramida.
Aici, fie ca era deschis muzeul sau inchis, zona zumzaia de turisti care mai de care mai fericiti ca sunt in vacanta.
Acum, pandemia ne-a organizat si calatoriile, dar si sederea:
Nu mai departe de acum un an eram aici, tot intr-o zi cu ploaie, ca acum, dar intr-un cu totul alt “decor”:
NOTRE DAME DE PARIS IN PANDEMIE
Dupa teribilul incendiu de la Catedrala Notre Dame, mi-am dorit imediat sa ajung sa o vad, sa ii vad “ranile”, sa o compatimesc, sa o incurajez. Am ajuns sa fac asta in vara lui 2019, apoi si de Revelionul 2020. Acum am un alt motiv sa ajung la ea: pandemia. Sa vad cat e de parasita…
Podul peste Sena, mereu plin de oameni dornici de o poza buna cu Notre Dame, e gol.
In fata Catedralei am o surpriza placuta: gardurile care opreau accesul inca din strada, nu mai exista, asa ca poti sa stai in zona pe o banca, te poti plimba, poti face cate poze vrei tu, ca nu te deranjeaza nimeni.
Cativa oameni au facut o halta aici. Dar cei mai multi doar tranziteaza zona, semn ca au treaba, nu sunt in vacanta.
toamna 2020 
inainte de pandemie
Pe stradutele din apropiere, pline de restaurante, gelaterii si magazine cu suveniruri, nu regasesc nimic din… gloria turistica de altadata.
Pe Sena trece un vaporas gol-golut. Eu cred ca omul il scoate din cand in cand la o tura ca sa nu-i moara bateria J.
Amintirea vacantelor aglomerate categoric e vie pentru fiecare dintre noi, oriunde am fi calatorit. Eu nu incetez sa compar in mintea mea momentul “pandemie” (vezi mai sus) cu momentele “inainte de pandemie” (vezi mai jos)…
Dar ce sa vezi, descopar o aglomeratie pariziana in pandemie! Dau de ea la orele pranzului si cinei, cand terasele si restaurantele se umplu cu francezi.
Pai ce facurati, fratilor? Peste zi stati cu masca non-stop, chiar si pe strada, iar seara va suflati in nas unul altuia, la masa?
In niciun local in care m-am oprit sa mananc nu am vazut o masa da, una ba. Adica: aici ai voie, aici n-ai voie, aici e liber, aici e pusa banda de interzis. Era masa langa masa si puteai sta oriunde. Si oriunde stateam, era aglomerat. Hm…
Si, ca tot am vorbit de mancare si sunt aici, nu pot pleca din Paris fara un drum pe insula Saint Louis, din spatele Catedralei Notre Dame, ca sa imi iau faimoasa inghetata Berthillon – considerata a fi cea mai buna din Paris! De cand am aflat de ea, mereu vin aici, la magazinul/cofetaria lor de baza.
Coada din fotografie e din alte timpuri… e coada de luat la pachet! Nici macar nu vedeai vanzatoarele, daramite tipurile de inghetata J.
Cat priveste servitul la masa, nici gand sa gasesti loc (eu am avut noroc de cateva ori pentru ca eram singura si ma bagau intr-un colt…)
Acum, in pandemie, arata cam asa:
Trei vanzatoare m-au intampinat deodata, de parca venise salvatoarea afacerii.
Le-am spus ca am facut deja vanzare alaturi, in cofetarie, unde am ales ce masa a vrut muschiul meu, atat era de liber.
Ma intorc pe malul Senei, unde te poate apuca depresia, vazand incuiate, abandonate, toate cutiile verzi ale buchinistilor.
Verific stadiul lucrarilor la Notre Dame, imi aduc aminte de… la vie en masque rose, ca sa nu imi iau amenda si gata, fug la aeroport.
AEROPORT IN PANDEMIE
Nici nu stiu daca in vremurile astea tre’ sa ajungi in aeroport mai repede decat de obicei. Imi iau o marja de siguranta, ca poate ne baga astia pe la dezinfectat, ceva, si dureaza.
N-a durat. Am ajuns cu doua ore jumate inainte. Aeroportul respirã, nu e cum il stiam de obicei. Fac check-in-ul imediat, imi depun bagajul fara coada si apoi bãnãnãi prin duty free.
Maxim’s, un brand celebru, are cutii cu bomboane de ciocolata la reduceri. Wow, tare!
Ma uit la data expirarii si inteleg de ce: expira acum, in octombrie. Banuiesc ca le au de dinainte de pandemie, dar deh, cine Dzeu sa le cumpere pana acum?…
Se imbarca lumea pentru Doha. Qatar Airways imparte vizete tuturor calatorilor sai, trag eu concluzia, vazand la coada multi oameni cu vizete branduite cu compania aeriana.
La Air France nu ne dau nimic. Ci ne iau. Temperatura, inainte sa intram pe burlanul care duce la aeronava.
Vad pilotul nostru pregatindu-se. Poarta masca. Deci si la ei e obligatorie. S-o lasa cu 135 euro amenda? J
Insotitorii de bord impart masti chirurgicale celor care au masti de carpa sau alte traznai.
Sunt uimita: avionul e plin. Dar plin ochi! Stam om langa om. Pai cum? Si distantarea sociala unde mai e???
O sefa de cabina ne anunta ca s-au dat locuri la dublu. Hahaha, nu am mai auzit asta din copilarie, de cand mergeam cu trenul, in compartimente. Cum sa dea locuri la dublu intr-un avion? Si ce facem? Stam pe scara?…
Doi calatori la business isi intind picioarele si se invelesc cu paturi. Niste tiganci interesante, cu cercei spectaculosi, comenteaza toata situatia asta in care suntem. Cativa tineri spanioli galagiosi ma fac sa ma intreb ce or cauta ei in Romania, venind din Franta. Fug de covid?
Oameni cu laptop in brate ignora tot ce se intampla pe culoare cu “pune bagajul, unde sa il pun, ca e plin sus, lasati-ma sa trec, ce loc aveti”…
Plecam. Trei ore om langa om. Ca si la venire, sunt cu urechile ciulite la orice tuse, la orice stranut. Suntem toti cu masca, da’ ce sa vezi, vine cina si… toate mastile sunt date jos. E minunat, zic. Nu stiu ce o fi in mintea altora, dar eu ma gandesc cum sa nu respir pana la aterizare.
Am fost 3 zile la Paris, in pandemie, iar acum numar vreo 14, pana sa ma linistesc. Si asta doar de la avion mi se trage. Ca acolo m-am simtit safe.
Acum e de calatorit, acum e de vizitat, acum e de ratacit pe strazi. Asta e, intr-adevar, o vacanta de lux, pe ieftineala!
Update: Romania tocmai a impus carantina de 14 zile pentru cei care se intorc din Franta. Of. De mare cochon… Dar bine ca eu am scapat. La limita!
