Mi se pare luxul suprem sa vezi orase celebre acum, in pandemie! Ai senzatia ca sunt acolo doar pentru tine…
Dupa un 2020 cu vacante pierdute una dupa alta, zici ca am evadat, disperata sa nu pierd nicio ocazie de a calatori.
Am vazut Parisul in pandemie, in doua perioade diferite. Poate fi citit aici si aici.
Am vazut Istanbul in pandemie, dar si Roma in pandemie. Sunt de neimaginat!
Iar acum, cum-necum, ajunsei la Venetia.
VENETIA IN PANDEMIE
Doamne, eram atat de curioasa cum arata acum locul asta, vizitat deja de mine de 5 ori de-a lungul anilor!
In aeroport, controale foarte stricte, intrebari, verificari. Treci de unii, dai de altii.
Un caine imi miroase rapid valiza si trece la alt „client”. Ehe, sa il vad eu cum ar fi facut daca as fi avut in valiza niste sarmale, o slana sau niste branza veche de oaie haha.
Ies dintr-un aeroport pustiu, cu toate magazinasele si cafenelele inchise si iau, in sfarsit, o gura de aer italian…
Descopar afara cele cateva persoane venite sa isi astepte rudele/prietenii. Semn ca accesul inauntru este strict interzis.
(Mie imi place de domnu’ care ascunde la spate un buchet de flori. As vrea sa vad pentru cine l-a luat si ce reactie va obtine, dar pierd RATB-ul)
Singurul calator din autobuz, io sunt. As putea canta ceva, sa imi tin de urât, da’ mi-e ca ma da jos dom’ sofer…
Ce sa vezi, de la urmatoarele statii, hop, incep sa se suie localnicii, care, judecand dupa ora, pleaca la serviciu. Daca n-as avea valiza langa mine, as putea trece de-ai lor, fara probleme.
In vaporetto, mare aglomeratie! Ma simt ca in vremurile bune, cand navaleam noi, turistii, dornici sa ne deplasam dintr-un loc in altul, pe Canal Grande.
Acum, insa, vaporetto e plin de localnici! Iar eu sunt singura persoana cu valiza.
Ma dau din drum sa coboare un nene cu niste marfa pusa pe o liza, ma strecor pe langa oameni cu trollere de cumparaturi si ma asez langa doi postasi care sprijina carucioare doldora de corespondenta.
Dialogurile dintre unii calatori ma fac sa inteleg ca multi dintre ei se cunosc si ma intreb unde Dzeu sunt ei in vremurile bune, cand vaporasul e plin de turisti??? Circula cu altul? Se pierd printre turisti? Dar cei care cara marfuri ce fac? Nu mai au voie sa se suie si o iau pe alta parte??? Dilema…
AMINTIRI DIN VENETIA
Stiam Venetia plina de forfota, aglomerata, cu stradutele inguste zumzaind de oameni, cu vaporasele in care, turisti din toate colturile lumii, stateam claie peste gramada, cu gondolierii care se strecurau cu talent unii pe langa altii, pe canale inguste, cântând turistilor mai cu dare de mana.
Chiar daca mi-am imaginat ca voi fi surprinsa de noua Venetie – cea din pandemie, realitatea e socanta!
Stiti vorba aia: „arata ca dupa razboi!”. Asa ma simt aici. Bun, toate sunt in picioare, Doamne ajuta, dar faptul ca te trezesti singur in ditamai Piazza San Marco, chiar te face sa te simti ca dupa razboi…
Si, ce e socant: nici picior de porumbel! Pai cum, nene??? Piata asta era plina!!! Am niste flashback-uri din vremurile in care eram „cotropita” de porumbeii de aici!
Am prins ani in care mergeai cu resturi de paine in San Marco, apoi ani in care cumparai de la vanzatorii ambulanti mancare pentru porumbei, apoi ani in care… era interzis sa mai hranesti porumbeii.
Anul asta, sperand sa gasesc macar porumbei, daca oameni nu, am pus intr-o punga painea ramasa de la cina si am venit in San Marco, optimista ca voi face „poza cu porumbei – 2021”.
Țeapã.
Am gasit DOI porumbei mari si lati! Ma rog, nici prea mari, nici prea lati.
Frateee, unde a migrat puzderia???
I-am pozat imediat pe astia doi, ca au devenit „pasãre rarã”, serios! Mai dese sunt echipajele de politie si armata, pe bune!
Profit ca dupa colt la Palatul Dogilor nu e niciun politai si imi dau si eu masca jos, sa respir un pic.
Cativa italieni alearga pe marginea apei. Fara masti, ca le este permis. As putea face si eu ca ei, nu? Ca sa scap de masca. Dar m-as da in fapt imediat, dupa 100 de metri alergare cu limba scoasa…
Mai stau fara masca un pic, pret de niste selfie-uri.
La Puntea Suspinelor, mai ca imi vine si mie sa suspin dupa turisti!
Sunt singura fiinta vie care face poze, cu/fara masca, in fiecare zi cand o iau pe aici.
Rarii trecatori care traverseaza podul se uita la mine ca la cineva teleportat din alte timpuri. Alea normale…
Fac aroganta de a ma poza chiar mai departe de balustrada la care, in vremurile bune, abia te puteai strecura sa faci si tu o fotografie. Fac asa tocmai pentru a avea dovada faptului ca imbulzeala de altadata e acum doar o amintire.
Asa arãta podul asta in vremuri fara pandemie, vazut chiar de pe Puntea Suspinelor. Puhoi!
CANALELE MICI ALE VENETIEI
Las Puntea Suspinelor si podul care plange dupa turisti si iau la picior stradutele dintre cladiri. Fiecare pod peste care trec ma face sa remarc canalele mici ale Venetiei, cu apa verde oglindind netulburata palate sau case lasate in paragina.
Nu, n-am vazut delfini J.
Pe bune daca mi s-ar fi parut ciudat, la cat de curata si nebruiata de barci e apa!
Din cand in cand, pe unele canale, italieni cu barci incarcate cu marfuri, descarca pe mal „captura” zilei.
STRAZILE VENETIEI
Pe stradutele intortocheate, aceeasi senzatie de pustietate, de abandon.
Rareori cate un trecator.
Aud limba romana si raman surprinsa. Ma uit in sus – pe o cladire in renovare, muncitorii vorbesc romaneste. Imi vine sa ii salut, dar mi-e ca ii sperii…
Am dat de muncitori in mai multe locuri, pentru ca e plin de lucrari. Imobile renovate, palate restaurate, interventii stradale, poduri reparate – ãsta e zgomotul de acum, de santier.
Totul inchis. Am prins Venetia ca „zonã rosie”, ceea ce inseamna ca nici restaurantele, nici cafenelele, nici magazinele, nici muzeele nu sunt deschise.
Ici-colo cateva braserii vand sandwich-uri, cafea si alte chestii minore, sa le iei cu tine. Si, foarte rar, cate un restaurant care vinde la pachet sau livreaza.
Supermarketurile sunt deschise si, spre marea mea satisfactie, deschise sunt si gelateriile! (Daca stau bine sa ma gandesc, inghetata a fost salvarea mea in deplasarea asta, in care cu greu am gasit mancare.)
In plimbarile mele, dau de cate un magazin deschis, pierdut printre zeci de alte magazine inchise.
SHOPPING IN VENETIA. IN VENETIA PANDEMICA…
Fac rapid un „recensamant” al tipurilor de magazine deschise, caci par o oaza de speranta…
Aflu ca sunt deschise „magazinele esentiale”, deci cu produse de care omu’ are nevoie neaparata si zilnica.
Magazinele de ochelari – deschise. Si cele de Menaj, cu sârme, sfori, chei, reparatii. Cateva magazine cu haine pentru copii. Magazine cu produse cosmetice. Magazine cu muuuulta ciocolata de Paste, sub toate formele posibile, de iti creste brusc glicemia!
A, si e liber la chiloti, sa stiti! Toate magazinele de lenjerie intima sunt deschise. La fel si cele cu ciorapi. Si cele care vand accesorii esentiale.
Ok, m-am linistit. In caz de ceva, chiloti si huse pentru telefon imi pot lua fara probleme…
Remarc cu surprindere ca sunt deschise si cateva magazine cu haine de sport. Inteleg apoi ca si ele fac parte din categoria magazinelor „esentiale”, de asta au dreptul sa fie deschise. Adevarul e ca, la cat de multi italieni am vazut alergand, e clar ca pentru ei astea sunt magazine de care au nevoie des.
Ma dezmeticesc greu in magazine in care vad zone acoperite cu folie sau cu banda care interzice accesul la anumite raioane.
Aflu ca ce e acoperit, e considerat „marfa neesentiala”, deci nu poate fi vanduta. Poti cumpara anumite chestii de papetarie, dar nu poti cumpara anumite chestii de papetarie, poti cumpara anumite jucarii, dar nu poti cumpara anumite jucarii. E clar, nu?…
Of, si cat de chitita eram sa dau banii pe prostii, in magazinele de suveniruri. Ce sa vezi, sunt inchise si ele. Mai gasesc asa, gen un magnet, o masca (venetiana, nu antivirus…) in mici magazine gen tutungerii.
Apropo de masca, am intrebat un politist cat e amenda pentru nepurtarea mastii.
400 euro – mi-a raspuns. Am crezut ca nu aud bine.
Apoi a adaugat ca, daca platesti in 24 de ore, scoti din buzunar „doar” 280 euro parca.
Acum, serios, nimeni nu e absurd, sa stiti. Eu mi-am scos masca in multe locuri, ca sa fac selfie. Nu s-a luat nimeni de mine. Si credeti-ma, ar fi avut cine, caci locurile cunoscute sunt pline de politie si armata.
In schimb, armata a venit peste mine la podul Rialto, unde imi gasisem si io un loc perfect, „cu vedere” la canal, pentru a prânzi.
Taman cand basculam infometata niste paste proaste luate de la un restaurant, hop si armata. Mi-au explicat oamenii elegant ca n-am voie sa mananc acolo, asa ca am bagat repede o furculita de paste in gura si am strans calabalâcul, ca nu-i de gluma cu astia…
Am ramas gurã-cascã (si stomac gol) sa admir Canal Grande, de nerecunoscut.
an fara pandemie pandemie
E atata liniste!!! Doar vaporetto o mai tulbura, cand si cand.
Pe celebrul pod Rialto, cu magazinase altadata abia vizibile de oamenii care urcau si coborau continuu, acum suntem doar eu, militarii care m-au gonit de la masa si inca vreo 2-3 tineri italieni, care isi fac si ei poze pe-acolo, intre doua drumuri.
In rest, cativa trecatori de pe un mal pe altul, mergand spre viata lor de zi cu zi.
CANAL GRANDE
Nu m-am saturat niciodata sa admir palatele de pe canalul asta, sa citesc sau macar sa incerc sa aflu cine si cand le-a construit, sa imi imaginez viata dinauntrul lor, sa imi amintesc filmele in care le-am vazut (primul care imi vine in cap e Turistul, cu Johnny Depp si Angelina Jolie).
Acum, de fiecare data cand am trecut pe aici in vaporetto, a fost ca si cum mi-as fi luat o excursie privata pe canal: vedere perfecta si pe stanga si pe dreapta, liniste, niciun bruiaj, timp berechet pentru a-mi bucura ochiul.
Imi permit chiar si luxul de a-mi scoate masca, atata timp cat in spate, pe scaunele de afara, nu mai e nimeni.
Nici urma de gondola pe apa. Adica pe apa sunt, dar nu in mers… Sunt trase toate la mal si toate parca hiberneaza, cu husele pe ele.
Nici gand de asemenea imagine acum! Plimbarea cu gondola nu este permisa in situatia data. Vaporetto huruie din cand in cand, oprind in statii si deservind venetienii, rar mai vezi cate un water taxi, o salvare sau barci/gondole care transporta marfa. Atat.
Ce Dzeu or face gondolierii??? Ma gandesc ca or muri de foame de un an incoace, fara turisti.
„Ete, fleosc” – imi zice un vanzator de ziare. „Pai gondolierii sunt bogati! Unii au si palate ca asta!” – imi arata el o cladire pe marginea canalului. Si imi reaminteste ca pretul unei plimbari cu gondola costa 80 euro in sezon.
Faptul ca la ei meseria asta se mosteneste din tata in fiu, continua el, inseamna si ca au strans niste averi. Poate doar unii cu familii mari, care s-au apucat de 2-3 ani de „gondolit”, sa aiba acum probleme, in rest, nu.
Ha, nu m-as fi gandit…
DEPARTE DE LUMEA (CANDVA) DEZLANTUITA…
Colind mult pe apa, dar fac si zeci de kilometri in fiecare zi printre cladiri vechi si pitoresti, prin piete cu fantani, prin labirinturi de stradute care ma scot unde n-am mai calcat vreodata.
Cu cat ma indepartez de centrul pustiu, cu aproape toate inchise, cu atat dau de mai multa viata, de galagie si asta ma surprinde placut!
Intru, practic, in cartierele venetienilor, unde nu e picior de politie/armata, unde imi par deschise mai multe magazine, unde copiii se joaca in mici piatete dintre cladiri, unde foarte multi isi plimba cainii. (Habar nu aveam ca pot fi atatia caini in laguna haha)
De la „Ciao, bella, ce face ma-ta?”… pana la „Da-mi o legatura de flori de dovleac”, trec ca spectator prin toate dialogurile de zi cu zi ale localnicilor.
Ma pierd printre ei, imi cumpar de la un aprozar juma de kil de capsuni (super aratoase si deloc gustoase), intru la Menaj si imi iau un breloc, apoi mananc un tramezzino cu sunca si cascaval, stand in fund, pe trotuar.
E deschis si la vin. Hai noroc, zic! Cã si vinariile sunt considerate magazine esentiale.
Ma opresc in usa la magazinul de la care vecinii de cartier isi iau prosecco din damigeana.
Apoi cumpar magneti de la Tabacchi. Intre doi italieni care au venit dupa tigari si niste copii galagiosi care vor guma de mestecat si pe care vanzatorul ii ameninta ca-i da in gât mamelor, daca nu se potolesc.
Cumparand magneti, deja devin suspecta haha. Vanzatorul imi spune ca n-a mai vandut magneti de un an de zile! Nici nu mai stie unde a pus cutiile cu ei.
Multe dintre magazinele cu produse din sticla de Murano, masti si alte chestii spectaculoase au in usa bilet ca, daca vrei ceva de la ei, sa ii suni la numarul…… si vin.
Eu pe asta pusesem ochii, da’ mi-a trecut cand am vazut pretul – 230 euro! In plus, ma mai incarcam cu o grija: sa imi cumpar si casa unde sa mi se potriveasca asa ceva J.
PIAZZA SAN MARCO
Ma reintorc spre San Marco. Da’ credeti ca mai nimeresc drumul??
De nu m-am invartit pe stradute, de am bifat miscarea pentru o saptamana, nu pentru o zi! Am trecut poduri peste canale mici, am luat-o la stanga, apoi la dreapta, stai ca acolo scrie spre Gara, uite si o biserica frumoasa, ia sa beau niste apa de la cismeaua asta, na ca am dat de un drum infundat… si tot asa.
„Bata-te-ar Dzeu sa te bata!” – aud in limba romana. Cand ma uit, un cersetor suparat ca si-a scapat paharul cu maruntis, isi varsa nervii. Mi se face mila si ma intorc, oferindu-i 1 euro.
E femeie! O intreb ce Dumnezeu face aici, unde nu e picior de turist?!? Imi zice ca ii mai dau localnicii. Nu stie sa imi spuna cat strange acum fata de perioadele bune si inteleg de ce: are un soi de retard. Dar imi spune ca duce banii la mama si fratele ei. Vai de capul lor, ma gandesc…
Sta sa ceara in fata unor magazine inchise pe unde trec, rareori, oameni.
dimineata la pranz dupa-amiaza pe inserat seara
Piazza San Marco e la fel de silentioasa la orice ora. Si la fel de frumoasa. Cand bat clopotele, le simti pana in rarunchi!
Politia isi face rondul de dimineata/pranz/seara/noapte si, daca n-ar avea veste galbene, nici ca i-as observa, asa de discreti sunt.
Din cand in cand, rasul unui copil sparge tacerea. Parintii lui au ditamai terenul de joaca la dispozitie, sa ii faca pe plac plodului.
(Nu imi propusesem sa fac poze dimineata, la pranz, dupa-amiaza, seara si noaptea, dar asa mi-a iesit. Daca faceam planul de la inceput, macar eram si eu desteapta si pozam din acelasi punct…)
Luxoasele cafenele din Piazza San Marco sunt si ele cu lacatul pe usa si scaunele stranse gramada. E o imagine dezolanta.
Am stat candva la Caffè Florian, platind mult pentru o ciocolata calda, ca sa simt vibe-ul Pietei San Marco, in timp ce ascultam orchestra localului.
Cea mai veche cafenea italiana – si citesc ca si din lume – a trecut in decembrie 2020 de varsta de… 300 de ani!!! Si, in toti anii astia, inteleg ca nu si-a inchis niciodata portile. Pana acum, cand pandemia a dat-o si pe ea peste cap.
Aici isi faceau veacul Charles Dickens, Goethe, Nietzsche, Casanova, Charlie Chaplin si… lista e luuunga. Acum imi fac veacul eu, plimbandu-ma prin fata ei si admirandu-i firma si obloanele…
Si, apropo de locuri celebre, imi aduc aminte de Harry’s Bar, locul preferat al lui Hemingway. E aproape de San Marco, pe malul Canal Grande, asa ca abia astept sa vad cum arata in pandemie.
Pai… cum sa arate, e ferecat si el…
La Basilica San Marco usa laterala e deschisa. Mi se spune ca e slujba. Ii rog sa ma lase si pe mine sa intru doua minute.
Ma rog si eu in fata unei icoane, in timp ce cativa italieni asculta slujba preotului, tinand in maini ramuri de maslin. Ies si eu cu o ramura de maslin. Multa lume cu care ma intersectez pe strazi are in mana asa ceva. E Vinerea Mare la ei si asta imi da o stare tare placuta.
Stau un pic in Piata si mai bag niste selfie – deja politistii din zona ma stiu J.
Realizez ca zilele astea nu am vazut un oras turistic, ci un oras al localnicilor. Si ma intreb ce or simti ei, venetienii – sunt oare bucurosi ca si-au recastigat terenul sau, dimpotriva, sufera ca pierd din cauza lipsei turistilor?…
Ascultati un pic linistea unui oras intotdeauna zgomotos si priviti pustietatea unui loc intotdeauna plin de oameni:
