RUINELE DISTRACTIEI PE LITORAL

Sunt nostalgica, recunosc. Poate din cauza asta si sufar cand vad ca s-a ales praful de niste locuri, de niste lucruri, de niste oameni…

Am redescoperit litoralul Marii Negre prin prisma unor deplasari in interes de serviciu. N-am mai fost la mare la noi, sa stau ca turist, de zeci de ani! Nu-mi vine nici mie sa cred cand scriu asta, dar ãsta e adevarul: de zeci de ani nu am mai calcat pe-aici.

Pentru mine telegondola din Mamaia e o noutate, la fel si zona cluburilor de fitze sau plaja invadata de terase, magazinase si hoteluri. Nu mai zic de statiunile deja lipite intre ele in urma constructiilor.

In Mamaia lasata de izbeliste – caci exista din plin zone de genul asta – unde am avut senzatia ca ma intorc in timp, ceva m-a lovit din plin.

TEATRUL DE VARA DIN MAMAIA

As putea spune ca am fost si eu o particica din viata acestui Teatru.

Acum multi ani ii stiam mirosul, ii simteam vibratia, ii cunosteam culisele.

Am fost de cateva ori redactor la Festivalul National de Muzica Usoara Mamaia, lucrand cu Titus Munteanu si o echipa super misto din TVR.

O data mutata “tabara” la Mamaia, stateam zi si noapte sa punem la punct detalii, sa ne organizam, sa facem desfasuratoare.

Ziua, cantaretii si compozitorii celebri ai vremii urcau pe scena Teatrului de Vara pentru a repeta, indiferent ca participau la Sectiunea Interpretare, Creatie sau Slagare.

In afara de munca mea de redactor, editia din 1995 a Festivalului m-a prins si ca prezentator.

Prezentatoarea unui show in care intraseram toti cu entuziasm, dar timizi, si care se transformase intr-un fenomen: Scoala vedetelor.

Ne pregatiseram inca de la Bucuresti pentru acest prim contact direct cu publicul, iar acum incercam podeaua scenei, latimea si lungimea ei, probam scarile, boxele, ba chiar si coborarea in public.

Tin minte ca am stat zile in sir la repetitii in soare. Pariul castigat pe tv cu cateva luni in urma trebuia castigat si pe scena, in fata publicului.

Succesul nu ni se urcase la cap, ci ne facuse sa fim responsabili, dornici sa demonstram ca suntem buni.

Ca prezentatoare, eu incercam sa imi construiesc textele sa le spun la liber si cautam solutii inedite de prezentare – pentru unul dintre momente m-am cocotat de nebuna pe zidul cel mai inalt al teatrului…

Nu stiu ce era in mintea fiecaruia dintre noi legat de cum va fi in recital, dar clar asteptarile au fost depasite cu mult!

Am auzit urale dupa fiecare melodie, am vazut spectatori dansand, i-am auzit cantand, am primit primele aplauzele frenetice! Culmea, oamenii au ras la unele chestii spuse de mine, desi acum, cand revad prezentarile si imi aud textele si bâlbele, Doamneee, ma iau cu mainile de cap J)).

Pentru noi, cei din Scoala vedetelor, Teatrul asta de Vara va reprezenta mereu locul unde am prins aripi!

(Am mai avut un recital misto la Festival, in 1996, cand eram deja mai “copti”.)

DOPO FESTIVAL

Eu, una, am revenit pe scena acestui teatru tot la Festivalul de Muzica Usoara Mamaia, de data asta in anul 2000, alaturi de Dan Negru.

Eram inca tanara, slaba si machiata, deci erau vremurile mele bune haha.

DanDanaua Festivalului fusese botezat acel Dopo Festival, ca sa poarte un nume potrivit atat continutului, cat si celor doi prezentatori…

In miez de noapte se strageau in Teatrul de Vara (si pe scena, dar si in public) cantareti, compozitori, organizatori, jurnalisti, realizatori, fani. Se aruncau in arena acuze, laude, analize, calcule. Ma rog, mai mult acuze…

Teatrul cãpãta viatã si noaptea, prin aceste Dandanale. Si ne-am fi intins pana dimineata daca scena nu ar fi trebuit rearanjata, iar noi nu ar fi trebuit sa fim fresh a doua zi, pentru o alta seara de concurs.

Festivalul asta de muzica de la Mamaia a fost mereu momentul de glorie al Teatrului, al statiunii chiar. Dar scena a fost mereu plina aici, cu multe spectacole estivale, fie ele un amestec de umor si muzica, spectacole pentru copii, recitaluri de muzica populara sau asa-numitele “șușe”, la care tot romanu’ venea cand era in concediu.

MAMAIA 2021

Am auzit de ceva vreme ca Teatrul a fost inchis si abandonat.

Nu stiu cand l-au inchis, nu stiu de ce au facut-o. Dar nostalgia vremurilor trecute m-a impins sa merg in zona lui acum, in vara lui 2021.

Drumul spre teatru l-am facut intotdeauna printr-un complex comunist de magazine. Un labirint plin de viata, unde veneai sa iti mai iei o rochita de plaja, un colac, ceva de mancare.

Asa arãta si dupa Revolutie, cum il stiam din copilarie. O zona fara fitze, unde veneai in costum de baie si in slapi si iti mai luai una-alta.

Acum, insa, zona este O RUINA!

Putine au mai ramas in picioare. Cele mai multe spatii comerciale sunt abandonate. Unu-doua magazine cu produse parca uitate de vreme isi asteapta clientii.

La etajul complexului pare chiar ca s-a mutat o familie, avand in vedere rufele puse la uscat si muzica tiganeasca ce asigura buna dispozitie a celor de acolo…

Printre boscheti neingrijiti si lebede de piatra din mileniul trecut, ajung la Teatrul de Vara, martor al atator “performance”-uri ale artistilor romani de toate categoriile.

Brusc, m-au nãpãdit amintirile…

Iar, o data ajunsa in dreptul lui, recunosc ca am avut un gol in stomac. Daca n-as fi zburlita natural, de la baia in mare, cu siguranta m-ar zburli ceea ce vad.

Ru-i-na! Nu stiu cum sa ii zic altfel. Un Teatru pur si simplu abandonat, lasat in paragina, un centru al distractiei pe litoral, ingropat de tot.

Arhitectura Teatrului lasa sa se vada printre anumite ziduri ramase in picioare toata decaderea. Vegetatia a crescut printre pietre sparte, cablurile de sustinere nu mai exista absolut deloc, iar micile balcoane unde era instalata lumina sunt la un pas de prabusire.

Ma duc la intrare. Zidurile decojite nu mai reprezinta nici macar un loc atractiv pentru un graffiti de calitate.

Sania lui Mos Craciun e aici, ca sa stiti. In caz ca mai vreti cadouri anul asta, ar fi bine sa punem mana de la mana si sa o trimitem intr-un service.

Gardul de fier e ferecat, ceea ce imi face imposibila intrarea.

 “Buna ziua” – arunc prin gard, vazand umbra unui barbat.

Nimic.

“Buna ziuaaa” – ridic un pic vocea, sa ma conving ca n-am vazut vreo fantoma a trecutului, ci pe paznicul locatiei.

E clar ca omul nu a fost vreodata deranjat de nimeni, iar eu ii stric feng shui-ul… Se intoarce lent inspre mine, fara sa se apropie, semn ca ma va abandona imediat, indiferent de ce ii spun.

Ii zic ca vreau sa fac si eu o fotografie teatrului, de dragul vremurilor apuse. “Nu va pot lasa – imi raspunde amabil. Trebuie sa aveti aprobare de la Consiliul Local”. Haida.

Ma invita politicos sa fac poze Teatrului din exterior. Pai normal, acolo ce naiba sa imi faca, ca-i domeniu public.

Asa arata fatada. Pe frontispiciu, scrisul “Palatul Festivalurilor Mamaia” abia se distinge. “Praful Festivalurilor Mamaia” cred ca s-ar potrivi mai bine…

Aspectul actual al complexului imi starneste curiozitatea (si durerea) si incep sa explorez fiecare latura, fiecare coltisor.

Printre ziduri zaresc scaunele din public, peste care sunt aruncate fiare vechi, candva elemente de decor.

La balcoane e pusa sarma ghimpata, ca nu cumva sa patrunda cineva in interior. Asta e grija, desi, daca ma uit bine in jurul meu, nu m-ar mira sa ma trezesc cu vreun sarpe sau vreun sobolan…

Reusesc sa vad o bucata din scena, lucru care ma rascoleste, pentru ca imi trezeste atatea amintiri. Acum zace in mizerie, plina de structuri metalice sau din lemn, elemente care, in trecut, construiau gloria acestui loc.

Au crescut ciulinii in dreptul fosei. Iar iarba uscata e peste tot.

Doamne, ce senzatie! Mi se furnica pielea!

Plec. Am un gust amar, recunosc.

Ma duc la Cazinoul din Constanta, ca inteleg ca macar acolo au inceput, in sfarsit, lucrarile…