As fi pierdut marele premiu intr-un concurs tv. La intrebarea “Ce origine are laleaua” as fi raspuns fara sa ezit: olandeza!
Pe naiba. Aveam sa aflu foarte tarziu ca laleaua asta, care a devenit brand national in Olanda, care i-a conferit si renumele de Tara Lalelelor, vine din… Turcia!
Cu origini in Persia – laleaua salbatica crestea aici acum cca 1.000 de ani – ea a fost cultivata si incrucisata pentru prima data de catre turci.
De altfel, numele „tulip” (lalea) vine din persanul „tulipan”, care inseamna „turban”. Se refera la forma bulbului de lalea cu care seamana.
ISTORIA LALELEI
FOARTE PE SCURT…
Prin 1550, Turcia era o mare putere, condusa de bogatul Sultan Suleyman. Da, da, ala din telenovela Suleyman Magnificul J.
Gradinile palatului sau erau pline de cele mai frumoase lalele.
Sultanul a dat cativa bulbi de lalele ambasadorului austriac la curtea lui care, la randul sau, le-a oferit botanistului si horticultorului olandez Carolus Clusius.
Acesta a zis „saru’mana, conasule” si a mers cu bulbii si i-a plantat in 1593 in Olanda. Si uite asa a inceput totul…
Laleaua a devenit extrem de populara in Tarile de Jos in secolul 17. De fapt, reprezenta una dintre cele mai valoroase marfuri din tara! Aparuse „tulip mania”.
Laleaua era o adevarata moneda de schimb, valoarea ei fiind cotata la fel ca actiunile. Se presupune ca termenul „bursa” provine chiar din acele vremuri, caci cei care speculau piata lalelelor se adunau de cele mai multe ori in casa familiei nobile van Bourse.
Isteria ajunsese la un moment dat atat de mare, incat in 1636, in varful maniei pentru bulbii de lalele, anumiti bulbi rari tranzactionati la Bursa de Valori din Amsterdam s-au vandut cu pretul unei case luxoase de pe Grand Canal!!! Sau un alt bulb rar a fost schimbat cu un teren de aproape 50.000 de metri patrati!
Laleaua a ramas „vedeta” tarii de atunci si pana in zilele noastre. In prezent, Olanda produce aproximativ 90% din oferta globala de lalele!
BULBII DE LALELE SE MANANCA???
Raspuns corect: Da!
Nu mi-as fi imaginat.
Si asta nu s-a intamplat asa, „for fun”, ci dintr-o necesitate stringenta!
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, mai precis in ultimul an, prin `44, `45, olandezii erau sub ocupatie nazista.
Nazistii au impus rationalizarea strica a alimentelor (in cel mai rau punct, in februarie 1945, ratia zilnica a unei persoane continea doar 340 calorii!), au bagat restrictii asupra agriculturii, le-au oprit proviziile care soseau pe mare, ca sa ii pedepseasca pentru nesupunere si altele…
Ca si cum nu ar fi fost destul, pe olandezi ii mai loveste o belea: o iarna foarte foarte grea, care ingheata canalele si face, astfel, imposibil transportul de marfuri.
Peste 20.000 de oameni au murit in Iarna Foamei, asa cum a ramas in istorie perioada, si moartea lor a survenit in mare parte din cauza malnutritiei.
Dar uite de unde a venit salvarea…
Din cauza situatiei generate de razboi, cultivatorii de lalele nu au mai plantat bulbi in acel an. Astfel, fermele din toata tara aveau stocate cantitati mari. Autoritatile au decis sa foloseasca aceste stocuri ca hrana pentru populatia infometata.
Au descoperit ca bulbii de lalele au o multime de calorii – mai multe decat un cartof! Asa ca bulbii vechi, uscati, au inceput sa fie vanduti in magazinele alimentare.
A fost o provocare pentru guvernul olandez sa convinga oamenii sa manance bulbi de lalele!
Ziarele publicau retete, s-au impartit flyere, erau facute demonstratii de gatit, doctorii incepusera si ei sa dea sfaturi populatiei, explicand cum trebuie folositi si preparati bulbii, ca sa fereasca oamenii de efectele secundare. In principiu, se facea faina din bulbi de lalele, pentru paine, se prepara supa sau fiertura.
Nu s-ar fi gandit in ruptul capului vreun olandez ca va ajunge sa manance supa de bulbi de lalele ca sa supravietuiasca, avand in vedere toxicitatea medie, dar mai ales comparand cu istoria indelungata a bulbilor ca valoare comerciala in Tarile de Jos…
Ce ar fi parut absurd inainte, acum devenise sansa lor de supravietuire.
Chiar si faimoasa actrita Audrey Hepburn, beligiana la origini, nevoita fiind sa se mute cu toata familia in Olanda, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a povestit ca a mancat bulbi de lalele ca sa supravietuiasca!
UNDE POTI MANCA BULBI DE LALELE
Am fost foarte curioasa sa aflu daca in ziua de azi se mai mananca pe undeva bulbii astia.
Inca exista familii care au retete cu lalele – de la supe, pana la mancare gatita. Nu cred ca mai prepara, avand in vedere ca e ceva ce le-a marcat rau viata…
Aflu insa cu surprindere ca exista cateva restaurante in Olanda care au bulbi de lalele in meniu! (Iata un bun motiv sa ma intorc haha)
Sunt cativa Chefi la moda in restaurantele fine-dining, care au descoperit recent bulbii de lalele ca ingredient.
Café Caron din Amsterdam si De Librije in Zwolle ar fi doua dintre locatii. Iar la restaurantul care detine o stea Michelin, De Nieuwe Winkel, bulbii organici Yokohama (din care ies lalele galbene) sunt printre cele mai scumpe lucruri din meniu!
Explicatia ar fi ca unui bulb ii ia intre 5-7 sezoane sa devina ce trebuie. Cheful restaurantului zice chiar ca bulbii sunt un produs de lux, chiar mai scump decat caviarul, daca iei in calcul timpul si energia…
Oricum, bulbii de lalele pe care ii mancau oamenii in timpul celui de-al doilea razboi mondial nu se pot compara cu cei de astazi. Aceia erau vechi si uscati si aveau un gust extrem de amar. Un bulb de lalea proaspat are, din cate inteleg, un gust dulce, laptos, care nu e rau deloc. Ma rog, pentru mine e, ca cica seamana cu gustul cepei… (De altfel, bulbul e rudã apropiatã cu ceapa si usturoiul.)
Daca bulbii tot au mai multe calorii decat un cartof, prefer sa raman la cartofi J. La cei prajiti cu maioneza, din care mananci pe-aici pana te faci cat casa!
Va trece prin cap sa va preparati o tocanita de bulbi? Trebuie sa va asigurati inainte ca acestia sunt buni de mancat, mai precis crescuti organic. Pentru ca cei mai multi bulbi sunt tratati cu pesticide si n-ar fi indicat sa ii puneti pe astia la fiert caci dupa va paste un apel la 112.
Petalele, insa, sunt si mai comestibile, ca s-o zic asa. Pot fi mancate crude sau gatite, insa isi pierd mult din culoare cand sunt gatite.
In funcție de soi, gustul petalelor variaza de la un gust asemanator celui de fasole verde, de castravete, pana la gustul salatei.
SEZONUL LALELELOR
N-am prins niciodata campurile de lalele in cele 7 vizite ale mele la Amsterdam. Ba am fost vara, ba iarna, ba primavara prea tarziu. Asa ca anul asta mi-am planificat plecarea la final de aprilie, cand stiam ca pot vedea lalele nu doar la vanzare in Piata de Flori sau in alte parti, ci si pe camp.
Mai mult, am aflat ca exista un parc celebru de lalele, unde ramai cu gura cascata in fata zecilor de soiuri.
KEUKENHOF
Am intrat pe internet si mi-am cumparat excursie la Keukenhof – parcul faimos.
Am dat 39 de euro in care au intrat drumul (punct de plecare si de intoarcere – Gara Centrala din Amsterdam), biletul de intrare si un mic ghid audio.
In conditiile in care biletul de intrare in parc costã 19 euro (9 euro pentru copii) daca il iei de la poarta, eu zic ca a meritat, avand in vedere ca drumul din Amsterdam pana la parc e de cca 45 de minute.
Se poate ajunge foarte usor si cu masina mica aici. Ai parcare chiar in fata, care costa 6 euro, pret fix, indiferent de cate ore stai in parc.
Am pozat din mersul bus-ului tot ce era colorat in zare haha. Eram incantata sa vad campurile cu lalele si nu conta cum ies pozele.
Ajunsi la destinatie, am debarcat toti si… p’aici ti-e drumul!
Am avut 4 ore la dispozitie sa vedem parcul.
Keukenhof era, in secolul 15, gradina care deservea bucataria unui castel. De aici isi luau legumele, zarzavaturile… In timp, proprietatea s-a tot marit.
Pe la jumatatea secolului 19, doi peisagisti – tata si fiu (care au proiectat si parcul public Vondelpark din Amsterdam), au reproiectat gradinile castelului intr-un stil englezesc. Ce au facut ei atunci constituie inca baza parcului Keukenhof de astazi!
La jumatatea secolului 20, la initiativa unor producatori si exportatori de bulbi, parcul devine parc de primavara si e deschis publicului, cu mare succes, fiind in prezent cea mai mare gradina de flori din lume!
Fiind un parc cu flori de primavara, functioneaza doar doua luni pe an! Habar nu am ce se intampla cu el in restul anului, insa clar e deschis publicului atunci cand publicul are ce vedea… Adica de la jumatatea lui martie, pana la jumatatea lui mai. Atat.
Eu m-am nimerit chiar in ultima zi de aprilie si, in cateva locuri, deja lalelele erau taiate (le taie, nu lasa tulpina sa se usuce, ca oboseste bulbul. Astfel cica el se dezvolta, ei il scot vara si… de aici nu mai stiu procesul J))
In lume sunt 150 de specii de lalele si 3.000 de varietati. Adevarul e ca ce am vazut aici, in parc, a intrecut imaginatia mea!
Daca esti fan de lalele, pregateste-te sa lesini aici de placere. Daca nu iti plac florile si te-a carat iubita/sotia pana aici, ia niste calmante inainte, ca ai de vazut la greu si iti fac ochii in cap ca morisca.
Parcul e facut foarte frumos, astfel incat sa nu te plictisesti. Si, cand zici ca le-ai vazut pe toate, hop, apare un alt soi de lalea care te surprinde.
Laleaua Giant Orange Sunrise. Adevarul e ca n-am vazut in viata mea o lalea cu floarea atat de mare! Am tot incercat sa fac cumva sa se vada ca era cat capul unui bebelus…
M-am gandit sa ma duc pe la florariile noastre sa o caut, dar se vor speria vanzatorii cand voi cere: “un buchet de rasarit de soare portocaliu urias”.
Laleaua Avant Garde. Dezmatata rau! Zici ca a explodat-o cineva.
Una dintre lalelele mele preferate din parc: Rasta Parrot
Laleaua Reine de Lairesse
Laleaua Super Parrot
Laleaua Queensland
Laleaua Miranda, care m-a dus imediat cu gandul la bujorii nostri. Apropo, stiati ca bujorul e floarea noastra nationala? Eu habar nu aveam!
Nu mai stiu cum se numeste laleaua asta, dar eu cred ca ceva gen Everest, pentru ca are o inaltime socanta! Cred ca cele mai inalte imi vin mie pana la buric!
Ma plimb in toate directiile, pe toate aleile principale, secundare, drepte, circulare si tot nu imi dau seama daca reusesc sa vad chiar toate lalelele.
Fac selfie pe banda rulanta. Ce ma linisteste, e ca toti din parc sunt disperati sa pozeze si sa se pozeze cu lalelele. Nu sunt singura…
Frumoasã lalea neagra, nu?
Ei, bine, cica nu exista “lalea neagra”. Cea mai inchisa la culoare e, de fapt, un hibrid provenit din lalelele rosii. Pai si ce, nu ii putem spune “laleaua neagra”? J
Asta de care am dat in Keukenhof se numeste Nightwish.
Aflu ca cea mai rara lalea este cea albastra. Hm, eu totusi cred ca alea albastre vazute la noi la florarese sunt facute cu cerneala.
Cand te saturi de lalele, poti sa iti clatesti ochii si cu alte flori. Exista cateva pavilioane imprastiate prin parc, in care dai de un soi de expozitii de flori, aranjamente inedite, vanzare de tot felul de chestii cu flori, bineinteles.
Cel mai mult am stat la pavilionul cu orhidee, numit Beatix (nume regal). Frumoase soiuri, frumoase aranjamente, o buna sursa de idei pentru propriul apartament. Daca il ai mare…
Moara este un punct de baza pe harta parcului. Auzisem de la inceput “trebuie sa ajungi la moara, sa urci sa vezi campurile cu lalele”. Pai nu m-am dus eu?… Oricum, nu aveam cum sa o ratez, ca apare la un moment dat in drumul tau printre lalele.
Urcatul in moara nu m-a dat pe spate, pentru ca la orizont nu erau lanurile alea mult visate – pline de lalele. Doar cateva erau inflorite. Nu m-am prins daca unele soiuri nu aparusera inca sau fusesera deja taiate.
Langa moara e o zona cu magazinase cu suveniruri, cu chestii de mancat, poti sta ca taranu’ pe bancutele foarte simpatice sa iti odihnesti picioarele, ca ochii nu ai cum – sunt lalele si aici.
Eu nu mi le-am odihnit, ca mi-am luat niste saboti comozi:
Noii mei Louboutin(i) de Olanda haha. Si hai, nenica, la drum, ca am ajuns abia pe la jumate!
Dupa vreo doua ore prin Keukenhof, am inceput sa nu mai vad drept:
Lalele, pavilion, lalele, magazin cu suveniruri, lalele, alt pavilion, lalele si… stai ca se aude o muzica tare peste cateva grupuri de lalele si copaci. M-am gandit ca o fi vreun spectacol pentru copii, ceva magie, ca nu vedeam ce e.
Cand am ajuns “in luminis”, am vazut ce era:
O cutie muzicala imensa, frumos mestesugita, tintuia oamenii in fata ei. Asa am stat si eu, urmarind fiecare element, apoi am realizat ca pot vedea si mecanismul din spate, care m-a fascinat.
Bun, au trecut 4 ore si cateva zeci de mii de lalele…
M-am grabit spre parcare, sa nu pierd bus-ul, ca ne-a amenintat soferul ca nu ne asteapta nici macar un minut. (Update: asa a fost!)
In aproape o ora de drum, am realizat cate jdemii de lalele am pozat in parc:
…si tot in ora asta de drum spre Amsterdam am incercat sa inteleg de ce in parcul asta nu am dat de picior de albina, gâzã sau alta zburatoare mica. N-am reusit inca.
AMSTERDAM
Imi place ca nici Amsterdam nu se lasa mai prejos in ceea ce priveste lalelele. Pe unde s-a putut, s-au plantat lalele. E o imagine tare misto a orasului primavara!
Cu toate astea, abia astept sa plec iar la drum, sa admir lalelele cat oi vedea cu ochii!
CAMPURILE DE LALELE
Am plecat cu verii mei din Olanda sa vedem niste locuri misto din apropierea Amsterdamului.
Drumurile astea ale noastre ne-au purtat si prin vecinatatea unor campuri de lalele. Nu poti opri oriunde, nu sunt toate “la strada”, dar acolo unde am vazut ca putem stationa pe marginea drumului si e libera intrarea in lan, am oprit, ca doar nu eram fraieri!
Ne-am nimerit la unele cu lalele roz si rosii.
Nu ne-a intrebat nimeni de sanatate, nu era niciun caine de paza sau vreo sperietoare pentru turisti, asa ca am inceput sa zburdam care incotro, sa facem selfie-uri, sa filmam, sa fotografiem lalelele.
Ca sa fiu cinstita, mi s-a parut mai impresionant campul imens cu lalele decat orice aranjament din parcul cu lalele. Nu stiu, te simti intr-un fel aici. Parca brusc patrunzi intr-un univers al frumosului! (Hai ca o dau in poezie…)
La cateva minute dupa noi a mai oprit o masina pe marginea drumului. Culmea, tot romani. Si ce sa vezi, niciunuia dintre noi nu i-a venit sa rupa vreo lalea sau sa patrunda intre flori, dincolo de alei. Apropo de alei:
De nu mi-am facut varza bunatate de pantofi sport in noroiul de pe alei… Se vede cu ochiul liber cum mi-am lasat urmele in pamantul moale, deloc prietenos cu intrusii.
Am mai trecut si pe langa alte campuri cu lalele. Galbene, portocalii, doar ca nu ma asortam cu ele J. Asa ca n-am oprit.
Cam asta a fost aventura mea cu lalelele (Doamne, de cate ori scriu cuvantul asta, ma minunez de cati “le” are haha).
Ma bucur ca le-am prins anul asta, imi place ca am aflat lucruri de care nu aveam habar si sa stiti ca imi pun in plan sa si mananc lalele, cu o viitoare ocazie.
Pana atunci, sa vedem “la vie en rose”, zic J.
