Sunt vecina de bloc cu Emily in Paris! Ma rog, “in London”. La Barcelona 🙂
Suna de parca as fi intr-o dimensiune aparte, nu?…
Am venit sa vad piesa de teatru Barcelona, care a adus-o la Londra pe… Emily in Paris. Adica pe Lily Collins.
Si nu e singurul star al piesei. Joaca alaturi de Álvaro Morte, spaniolul sexy pe care multi l-au vazut in rolul Profesorul din Casa de Papel.
Pentru amandoi este debutul in West End-ul londonez si, din cate vad pe retele, ambii sunt foarte incantati de treaba asta.
Piesa se joaca doar cateva saptamani (21 octombrie-11 ianuarie), asa ca ma grabesc sa imi iau bilet inca din august! Un motiv suficient sa revin, pentru a mia oara, la Londra, la final de noiembrie.
Ca si data trecuta, cand am ales sa vad Plaza Suite cu Sarah Jessica Parker si Mattew Broderick (experienta despre care am scris aici), am inceput sa citesc un pic despre piesa, de teama ca nu voi intelege tot ce zic ei in engleza. Macar sa stiu povestea, mi-am spus…
In miez de noapte, o turista americana merge cu un spaniol atragator la el acasa, pentru o aventura de-o noapte, lipsita de griji. Totul, insa, se transforma, pe masura ce dialogurile celor doi genereaza trairi neasteptate. Citesc ca “Barcelona e un thriller captivant care va tine publicul in suspans – explorand fantezia despre cine pretindem ca suntem, in contrast cu adevarul despre cine suntem cu adevarat”. Aha. Ok… Nu am aflat prea multe. Dar asta m-a incitat si mai tare! Iar vânatul de autografe a fost o experienta in sine, despre care abia astept sa va povestesc!
PIESA DE TEATRU BARCELONA
Nu ma intrebati de ce, dar am vazut piesa de doua ori, la distanta de doar cateva zile!
Aveam bilet intr-o seara de luni. Dar, cu 4 zile inainte, ca sa nu mai arunc banii aiurea prin magazinele din Londra, am oprit la casa de bilete a teatrului si am intrebat daca au bilet pentru seara curenta. “Da, avem un singur bilet returnat, pachet de lux”, imi spune domnul de la ghiseu. Aoleu, pai io de lux am nevoie?? Bine, fie, iau biletul, caci, vorba aia: “nu dati banii pe prostii, luati bilet de lux la copii” 🙂
Imediat dupa, a fost pusa tabla asta in fata teatrului, semn ca, intr-adevar, am luat ultimul bilet disponibil.
Seara, vin eu cuminte, la timp, un pic stangace cu biletul meu de lux, ca nu stiu ce sa fac cu el. Il arat la barul din hol si ma trezesc in brate cu o sampanie, nu de oricare, ci Moët, un caiet-program si o inghetata! Intra toate in pretul biletului de lux.
Bun, bun, cu inghetata ma descurc, dar ce Dzeu fac eu cu atata sampanie?!? Mai ales ca m-am procopsit si cu un pahar din sticla. (Ai voie cu ele in sala, ai voie sa consumi in timpul spectacolului, dar eu, cum ma frichinesc mai mereu, nu vreau sa daram in timpul piesei nici sticla nici paharul printre scaune.)
Si ia uite cum urc eu la unul dintre barurile teatrului si incep sa consum sampanie. O gura, doua, trei… Nenica, deja simt cum joaca bulele in creierul meu. Imi aduc aminte ca am cu mine o punga de popcorn sarat. O scot repede si incep sa mananc cu nesaț, macar sa mearga informatia la creier ca dau si cu alimente, nu doar cu alcool.
Incredibil! La cat de repede dau eu pe gat juma de litru de suc nesanatos, sampania asta de 375 ml mi se pare un butoi de alcool! Parca nu se mai termina!
Mai iau o gura. Apoi incep sa imi fac scenarii: daca, in timpul piesei, ma ridic brusc din scaun si incep sa cânt?? Daca râd ca proasta când o fi de plâns??… Si alte scenarii dramatice care ma fac sa abandonez in bar bunatate de sampanie.
Intru in sala. E asa micaaaaa. Si scena asa de micaaaa.
Sunt intr-un teatru deschis in 1892, pe scena caruia s-au jucat productii rasunatoare, cu nume faimoase.
Am loc in randul 5. Ala de lux 🙂 In plus, mare bafta: pe locurile din fata mea nu vine nimeni!
In dreapta mea, doua femei. Se vede treaba ca ele nu au problema cu sampania, caci sunt cu sticlele si paharele la purtator si tot baga…
E o muzica stranie in sala. Pe peretii din decor joaca fantomatic niste siluete de femeie.
Imi controlez de 100 de ori telefonul sa nu fie deschis, sa nu am alarme. Asta e stresul meu de fiecare data. Mai ales ca, in cele peste 60 de musicaluri la care am fost, nu am auzit niciodata vreun sunet de telefon.
Imi place piesa. Imi place scriitura, imi plac cei doi. Lily vorbeste atat de repede si peltic in unele momente, incat mai scap cate o poanta, la care rade majoritatea. Femeia de langa mine rade cu pofta. O fi de la sampania golita?… Cand e de plans (caci e si de plans), plange, o aud cum isi trage mucii.
Piesa te trece brusc prin stari diferite, neasteptate. Cand o vad a doua oara, deja ma dau mare (in gand) ca stiu ce urmeaza… Si imi place ca inteleg mai multe.
E misto sa mergi de mai multe ori la o piesa buna. Si publicul e diferit. Prima oara, cand au intrat cei doi protagonisti in scena, toata sala a inceput sa aplaude furtunos. Si cu niste urale. A doua oara, n-a aplaudat nimeni, pur si simplu i-au lasat sa joace textul.
La ambele reprezentatii am avut locuri beton. Randul 5 si randul 3, de le vedeam celor doi si ochii umeziti de lacrimi. Si ticul ei, care in Emily in Paris m-a enervat in prima instanta, ca mai apoi sa realizez ca ii da un farmec aparte: ticul acela de a clipi inegal cu ochii, stramb, nu stiu cum sa zic… Si i-am recunoscut si “pisiceala” din serial sau anumite disperari simpatice.
Se aud niste acorduri de flamenco. Sau, cum ar zice ea in piesa, de flamingo 🙂
Piesa are mai mult umor decat m-as fi asteptat. Unul in spatele meu rade zgomotos la orice chestie amuzanta si rade atat de lung, incat ratez urmatoarele replici, fir-ar. Asta prima oara, cand publicul cu totul mi s-a parut mai entuziast. A doua oara cred ca eram mai multi straini in sala 🙂
Un final (nu vi-l dezvalui, ca poate mergeti sa vedeti) cu un public incantat, aplaudand cu multa bucurie prestatia. Doua randuri de multumiri si gata, ne luam catrafusele sa o intindem.
Pe toata iesirea oamenilor, o melodie starneste curiozitatea mai multora dintre noi. Dovada ca unii deschid shazam-ul sa afle ce piesa e. Nicio sansa, cu zgomotul de fond al unei multimi parasind sala de teatru. Imi vine o idee: ma duc intins in spatele salii, la mixerul de sunet, si o intreb pe femeia de acolo ce piesa e. Ce sa vezi, dupa mine vin si altii, curiosi si ei. Femeia ne lasa sa pozam din lista de ilustratii piesa cu pricina.
Misto rau! E clar ca a miscat ceva in noi, de ne-am intrebat atatia ce si cum, dupa doar cateva zeci de secunde ascultate…
AUTOGRAF LILY COLLINS. AUTOGRAF ÁLVARO MORTE.
Si incepe… telenovela autografelor. Sa nu va mirati daca acum, cand cititi, eu sunt tot acolo, cu caietul-program intins peste multime.
Pai sa va zic: m-am interesat daca cei doi actori ies la autografe. Ies. Nu e niciodata sigura treaba, dar pana acum cica au iesit mereu. Bun! Imi zic ca voi fi prezenta, cu caietul-program in dinti, in ziua in care voi merge sa vad piesa, insa am un mare avantaj fata de ceilalti spectatori: eu sunt vecina de bloc cu Lily Collins si Álvaro Morte. Stam zid in zid, practic.
Hotelul in care stau eu este fix langa teatru!
Asa ca in prima seara, venind din oras si vazand cativa oameni adunati in spatele unui gard, ma pun si eu acolo, pe sistemul “ma asez la coada, nu conteaza ce se da”.
Imediat incep sa iasa si spectatorii si zona se umple de oameni dornici sa ii vada pe protagonisti, sa se pozeze cu ei, sa obtina un autograf.
Eu, ilegalista, avand in vedere ca e locul pentru cei ce-au fost sa vada piesa, stau ca un cocostârc, nerenuntand la locul privilegiat pe care l-am prins din intamplare.
Suntem asezati in doua cete despartite de o limuzina care, probabil, ii asteapta pe cei doi.
Doi baieti pe post de bodyguarzi ne fac instructajul: vom putea filma sau poza, vom putea solicita autografe, insa nu avem voie sa le cerem selfie. Sub nicio forma!
“Behind the barriers!” – striga mereu, pentru ca atat oamenii din sala cat si mai multi trecatori se opresc in strada si incurca circulatia. Le bat obrazul celor care n-au fost la piesa si sunt indisciplinati. Ma simt si eu prost, dar doar pe jumatate, avand in vedere ca am bilet peste cateva zile. Si, la urma urmei, io’s vecina de bloc cu ei 🙂
Asteptam… Incepe sa ploua usor. Se scot umbrele, se pun glugi. Ne frichinim cu totii, mutandu-ne de pe un picior pe altul.
Pana si bodyguard-ul teatrului s-a plictisit si sprijina un perete. Soferul masinii nici macar nu scoate nasul afara in ploaie. Sta cuminte la volan si mai opreste motorul, din cand in cand.
Dupa juma de ora de asteptare, iese Álvaro. Simpatic, jovial, intra in vorba cu toti, mai ales cu spaniolii din multime, care se simt mai cu mot, ca sunt “de-ai lui”.
Nu avem voie selfie, insa toti incercam sa le obtinem asa, din fuga…
Al meu a iesit ca din fuga calului turbat! Of, si ce frumos se uitase el in camera mea si ce intinsa eram eu la par!
Álvaro semneaza caiete-program, mai socializeaza un pic cu unu’, cu altu’, apoi pleaca pe jos, insotit de unul dintre baietii paznici. Nu vad pana unde merge asa, ca sunt lipita de gard.
Astept… Ca toti ceilalti. Si ma uit la ce Dzeu am reusit sa filmez:
Cativa trecatori care isi vad de drumurile lor nu stiu ce sa faca atunci cand ajung in dreptul teatrului si ne vad pe noi claie peste gramada. Sa treaca, sa nu treaca? Baietii le fac semn sa treaca. Nimic nu poate fi blocat: nici strada, nici trotuarul. Asa ca trec linistiti.
Unii, caci altii au chef de glume: intra in pielea unor celebritati si incep sa joace in fata multimii: “Multumesc, multumesc” si agita mâna regeste. Sau ne trimit bezele ca de la idol la fan. Sau striga amuzati “No picture, please!” 🙂 Fiecare dupa inspiratie.
Dupa juma de ora, apare si Lily Collins. Miniona, ascunsa sub o sapca si un trenci lung, maro, incaltata cu niste adidasi rosii. Merge mai intai spre gardul celalalt, apoi vine la noi. Eu o filmez, avand in vedere ca nu am ce sa ii dau la semnat…
A doua zi, noroc chior, nu alta! In mijloc de zi, cand ma intorc pana la hotel sa las niste papornite, vad multime stransa in acelasi loc.
Ma uit la ceas. E 16.30, ora la care se termina reprezentatia de la pranz (miercurea si sambata se joaca si la pranz si seara).
Si ce credeti ca fac? Ma opresc, normal!
Nu e niciun gard, nu e nicio masina, caci protagonistii nu pleaca din teatru.
Ii asteptam sa iasa, organizati in gramada chiar in fata “aleii” dintre teatru si hotelul meu.
Lucrurile se deruleaza fix ca in seara precedenta: dupa juma de ora iese el, venind tot inspre tabara mea, vesel, comunicativ; dupa o ora iese ea, in acelasi outfit de ieri si mergand mai intai tot in tabara vecina. Amabila, pisicita. Bun, deci le-am invatat programul si reflexele…
Joi e, in sfarsit, prima mea zi in legalitate ca fan haha. E ziua cu biletul de lux.
Dupa piesa, ies si ma asez in acelasi loc ca datile trecute. Acum am si caiet-program, pot lua autografe.
Aceiasi doi paznici ne fac acelasi instructaj, folosind aceleasi glume. Acum na, cate sa aiba si ei in portofoliu… Aceeasi masina care o asteapta pe ea, doar ca, de data asta, soferul a iesit si el la glume pe trotuar. Pare ca le place ca toti ne holbam la ei. Sunt in prim plan!
Un cuplu de spanioli sta pentru Álvaro. Dar, cand aud de la paznici ca nu au voie sa faca selfie, li se ia si pleaca.
Langa mine, unii deja casca. Daca e ca datile trecute, eheee, au timp si sa traga un pui de somn.
E fix ca atunci. Ba Lily apare chiar dupa o ora si 3 minute! Ambii isi pastreaza obiceiurile: el in dreapta, ea in stanga. Ok, data viitoare schimb tabara, sa vad si cum e dincolo 🙂 Si sa nici nu bat la ochi, sa ma ia bodyguarzii sa ma zvarle peste drum.
Álvaro, la fel de simpatic si prietenos, se opreste pe la fiecare sa semneze. Desi suntem toti pregatiti cu markere, pixuri, paznicul ii intinde unul care cica se vede bine pe coperta neagra.
Se vede pe naiba, in bezna de afara eu chiar nu imi dau seama unde mi-a semnat, ma uit din scoarta-n scoarta. Data viitoare sa ma ia pe mine la organizare: vin cu markere albe sau fac alte caiete-program, “autograph-friendly”!
Fata care sta umar in umar cu mine il roaga cu tupeu sa accepte un selfie si el e de acord. Incerc si eu sa fac unul rapid, dar si acum e un rateu!
El nu are o problema cu rugamintile noastre, dar Lily, da.
Cand e rugata de un selfie, da vina pe paznic si nu face.
Ne da autografe astora cu caietele la gard, apoi paznicul o ia rapid, sus in masina si papa.
AUTOGRAFE. IAR…
La patru zile distanta, dupa ce vad piesa a doua oara, ies relaxata la autografe – a patra oara! – si ma asez, de data asta, in tabara cealalta.
Ai zice ca sunt masochista ca vin sa stau iar dupa cei doi, avand in vedere ca nu isi schimba orele de iesit din teatru. Dar ma amuza sa observ multimea, sa aud comentariile, sa ii vad pe ei din nou.
Ma ascund dupa cateva persoane, de teama sa nu ma recunoasca bodyguarzii si sa ma ia cu: “Pe matale te stim!”
“Pai da, le-as zice io, sunt Dana Mladin de la Scoala vedetelor!” 🙂 🙂 🙂
“Ce zici acolo?!? Ce scoala, cucoana, poate ai facut scoala de calarit garduri, ca te mai vazuram de 3 ori!”
Grupul de azi e mai cuminte. Multi straini, dupa cum ii aud dialogând. Descopar si doua românce, dar si doua moldovence de peste Prut. Isi tot fac planuri de cum sa se pozeze cu cei doi. Care filmeaza, care fotografiaza.
Álvaro iese tot ca in zilele anterioare, dupa juma de ora. Azi parca mai deschis sa accepte selfie-urile atat de interzise de cei doi paznici.
De data asta, imi iese si mie, yuhuuu!!!
Taman acum, cand nu’s nici spalata pe cap nici intinsa si sunt deja mai grasa cu cateva sute de grame! Am vrut sa ii zic: “bre, Álvaro, sa stii ca io, de fapt, sunt o diva, doar ca azi am venit incognito”.
Stiind ca “Emily” nu apare decat dupa inca juma de ora, ies din multime si ma iau dupa Álvaro, curioasa sa vad daca sta in apropiere. Merge pe trotuar relaxat, alaturi de o don’soara, probabil cineva din echipa. Si o tin tot asa inspre Covent Garden, in ritm de plimbare, printre trecatori care nu se sinchisesc vreo clipa de ei. Ma gandesc ce tare e sa fii vedeta si, totusi, sa te poti plimba linistit printr-un oras ca Londra, fara stresul de a fi agatat de fani pe strada!
Ii las la un moment dat, ca n-am stofa de hartuitor 🙂
Ma intorc la teatru, caci se apropie ora la care iese Lily Collins. Ma gandesc deja ca as putea face o lucrare de doctorat despre Obiceiurile Vedetelor la Sesiunile de Autografe…
Lily ma ia prin surprindere: iese cu 3 minute mai repede decat in celelalte dati!
Isi pastreaza directia, doar ca de data asta eu am schimbat tabara, asa ca ajunge repede la mine. Bodyguardul e mai rau azi: o lasa doar sa ne semneze cateva programe, pe dincolo o flutura repede prin fata multimii, apoi o urca in masina.
Multi sunt inciudati ca, dupa atata asteptare, au ramas cu ochii-n soare. Ma rog, in luminile strazii.
Eu ma mandresc pentru ideea de a lua azi semnaturile lor pe o pagina din interiorul caietului-program.
Si gata.
Remarc cat de repede se imprastie lumea. Plecam care incotro (eu doar doi pasi, in hotel), noi pierzandu-ne in anonimat, ei ascunzandu-si celebritatea sub o sapca sau in spatele unui geam fumuriu de masina. Maine vor fi iar in lumina reflectoarelor, apreciati, adulati.
Eu maine nu mai sunt aici, ca tare mi-e ca ma lipeam iar de gardul pentru fani. Si va scriam, apoi, sa va rog sa imi aruncati portocale peste gard, la puscarie, ca m-ar fi inchis astia sigur pentru hartuire sau ceva…
