Cand ma plangeam eu ca n-am mai plecat de mult pe undeva, ia uite cum job-ul ma arunca pe harta Romaniei, pe un traseu pe care nu l-as fi gandit niciodata asa 🙂
Treaba, treaba, dar, cum am prins un pic de timp liber, dupa apusul soarelui sau dimineata devreme, cum am fugit cu colegii sa vedem si noi locurile celebre din zonele respective.
Nu avem vreme de cautat pe net informatii sau de ascultat vreun ghid local. “Doamne ajuta, veti spune, uite-asa scrie si ea mai putin!” 🙂
Deci nu va asteptati sa aflati prea multe de la mine… Sunt in goana prin tara, “cu serviciu”, asa ca va pun aici cat mai multe imagini si cat mai putin text. Sper.
Prima oprire – Valea Oltului. Pauza nu de vizitat, ci de… urinat. Si de admirat pozele cu vedete care au oprit la benzinaria de langa Olt, poze cu care angajatii si-au tapetat peretii.
Apoi… sa te tii, nenica! Facuram toti fundul plat pe drumul parca interminabil pana la Satu-Mare! Ajungeam mai repede in Grecia, in orice sat (cu) mare!
SATU-MARE
Aici, toamna s-a instalat deja.
Bine a venit! Üdvözöljük! Willkommen!
N-am fost niciodata in Satu-Mare (din ce imi amintesc), asa ca ma proțăpesc in centru si ma pornesc sa vizitez tot ce-mi pare “obiectiv turistic”.
Trei biserici la orizont! Le iau la rand, citind, efectiv, ceea ce scrie pe fatada fiecareia.
BISERICA GRECO-CATOLICA SFINTII MIHAIL SI GAVRIL
CATEDRALA ORTODOXA
CATEDRALA ROMANO-CATOLICA
Ce mi se pare misto, e ca sunt toate pe o axa, ajungi imediat de la una la alta. Pare o zona “crestin-friendly” unde ortodocsii, greco-catolicii si romano-catolicii sunt la un suflu de lumanare unii de altii.
Hai ca uite, am de unde citi cate ceva despre cele 3. Multe sunt in maghiara, dar m-o atinge vreo bagheta magica si o invat peste noapte.
CE AM MANCAT LA SATU-MARE
Supa cu taitei
Bulz (cu jumari)
Tochitura
(Nu toate deodata. Dar toate s-au depus, din pacate…)
Cu burtile pline plecam la drum si, dupa ce strabatem o bucata din tara, trecand prin localitati din judetul Salaj, prin localitati din judetul Cluj, ajungem, pe seara, in judetul Alba.
ALBA-IULIA
Si ce daca e seara? Nu ne lasam si urcam la cetate pe bezna, de teama ca n-o sa mai avem timp a doua zi sa o vedem.
Incurcam intrarea, inconjuram zidul, descoperim bazine cu pesti aurii, gasim o scara, intram in cetate.
Wow! Ce frumos e! Si ce liniste!
Cateva terase sunt inca deschise, cativa oameni se plimba linistiti pe alei. E o atmosfera tare misto!
Ups! Ia uite unde-si are Maruta afacerile! 🙂 Sa nu zica el nimic, dom’le…
Fac un selfie la Catedrala Incoronarii, pozez Sala Unirii si biserica asta gotica, la care ma uit lung, cobor inspre porti si gata, inapoi la hotel, ca deja e pustiu si-ti intra frica-n oase.
Dimineata ne trezim devreme si fugim sa vedem cetatea pe zi, sa intelegem ceva mai mult din ea.
Inca nu s-au deschis carutele cu cafea si suveniruri. Nici muzeele. Dar le vedem pe-afara.
Palatul Principilor
Sala Unirii
Muzeul Unirii
Catedrala Incoronarii. In care si intram, ca e deschisa.
A fost construita in 1921-1922 special pentru un eveniment mega important: incoronarea Regelui Ferdinand I si a Reginei Maria, la data de 15 octombrie 1922.
Catedrala Sfantul Mihail
Citesc ca e cea mai veche catedrala din Transilvania care continuă sa functioneze (inceputa in anul 1004!) si, totodata, cea mai lunga (93 de metri in ax)! Este cea mai inalta cladire din tot judetul Alba.
Ii admir coloanele, orga, picturile care s-au mai pastrat pe zidurile ei si… aflu abia dupa ce nu mai sunt in interior ca aici se află mormantul lui Iancu de Hunedoara. Si nu numai!
Asta e, data viitoare sa deschid bine ochii. Sau o carte. Sau gura sa intreb…
SHOPPING IN CETATEA ALBA-IULIA
Hai ca s-au deschis si cateva “carute” cu marfuri. Suveniruri diverse, o gama nu prea variata, dar ceva-ceva, tot gasesti.
Eu intru in magazinasul de la poarta Cetatii. Iau cativa magneti si probez caciula dacica. E misto, da’ nu pe capul meu…
STATUILE DIN CETATEA ALBA CAROLINA
Punct de atractie pentru trecatori, statuile din bronz raman inca un mister pentru mine. Caci nu e nimic scris pe langa ele, asa ca le privesc, le pozez si imi propun sa sap un pic, sa aflu mai multe.
Stau oţâră la taclale cu doamna care vinde oua si cu nepotul dumneaei. Au venit cu noaptea-n cap, sperand sa fie o zi cu vanzare buna.
Ma bag ca musca intre domni, sustinandu-l pe cel din stanga mea care-l cearta pe amic ca a intarziat la intalnire. Aoleu, stati asa ca, daca mai zabovim mult aici, intarziem si noi la treburile noastre!
Asa ca o intindem la filmare.
CHEILE BĂNIȚEI
…pentru ca tot ne mutam, vorba aia, ca tiganu’ cu cortu’, profitam sa vedem in drumul nostru ce ne ofera tara asta frumos. Si iata-ne ajunsi in judetul Hunedoara.
Cheile Banitei, un loc parca ascuns de ochii lumii, la cat de pustiu l-am gasit, face parte din Parcul Natural Gradistea Muncelului Cioclovina. Spre rusinea mea, n-am auzit, n-am fost…
Cheile, cu o lungime de aproximativ 300 de metri, nu mai mult, s-au format in urma sapaturii facute de pârâul Banita in peretii calcarosi ai muntelui.
Cica la inceput s-a creat o pestera, dar peretii ei s-au prabusit in timp. Oricum, ce a ramas, e superb!
Ne impartim in doua “tabere”.
Prima – cea a oamenilor care escaladeaza peretele tinandu-se de cablu. Iti trebuie incaltari cu talpa buna sau un pic de… inconstienta daca vii in papuci, cum am vazut niste oameni.
A doua tabara – mai mica, a celor care decidem sa ne descaltam si sa o luam direct prin apa.
Doamneee, am instant senzatia ca mi-am bagat picioarele in congelator!!!
E atat de receeee apa, de mi-au inghetat si creierii!
In plus, tre’ sa fii intr-un echilibru permanent, pentru ca pietrele de râu iti pot juca feste.
Dar peisajul e minunat! Uneori ai ca un acoperis din stanca deasupra capului.
Ne plimbam care cum poate, cat mai in adancimea cheilor.
Incerc sa-mi dezghet un pic zambetul, sa fac si eu clasicul meu selfie 🙂 Greu, nene.
Cand imi pun, la final, sosetele in picioare, am senzatia ca am trecut printr-o ora de masaj!
La plecare, dam de acest afis si incepem sa analizam daca trebuia sa platim sau nu. Ne dam cu presupusul ca ar fi doar pentru drumetii, ba nu, e si pentru Chei.
Ma rog, chinuita de remuscari, trimit un sms, ca sa dorm linistita ca am platit.
(Fie vorba intre noi, pana ne vom obisnui sa achitam asa, cred ca angajatii despre care e scris mai jos pe afis, ar trebui sa fie inca prezenti in zona.)
PESTERA BOLII
N-am aflat inca de ce i se zice Pestera Bolii, dar noi, sanatosi tun, ne-am aliniat sa o vedem. Asta dupa ce am scos din buzunar cate 10 lei pentru bilet.
Amenajata, ingrijita, cu poduri si colturi luminate. Imi place.
Citesc ca toata curatenia e facuta doar prin voluntariat. Prin urmare, esti invitat sa fii cu bun simt in interior, sa nu lasi vreo sticla goala sau vreun rest de covrig.
Intr-un perete al pesterii, este “sculptata” in mod natural Fecioara Maria cu pruncul in brate. E considerata o aparitie miraculoasa, din vremuri imemoriale.
Citesc ca Pestera, dar in special sala din fata acestei icoane, are o puternica incarcatura energetica. Eu, una, m-am simtit bine vizitand locul asta. Ca o fi de la zona sau de la faptul ca ma bucur de putin timp liber intre doua filmari, Dzeu stie…
Asta e podul meu preferat! O adevarata provocare pentru ligamentul meu semirupt, avand in vedere ca podul se balangane rau sub tine…
Mergem pana la capatul pesterii, vedem chiar si o mica iesire dincolo de un traseu accidentat, dar noi facem cale intoarsa.
Explorez pestera. Ai zice ca sunt si eu vreun mare speolog 🙂
Dau peste doua picturi rupestre si imi zic: mamaaaa, gata, sunt mare descoperitoare!
Entuziasmul imi este repede taiat de la radacina, caci citesc ce scrie sub fiecare dintre ele. Sunt reproduceri fidele ale picturilor rupestre paleolitice din pesteri din Spania si Franta, pictate in 2007 de catre scenografii studiourilor germane ZDF, pentru pelicula “Codul Zeilor”, filmata aici, in pestera.
PETROSANI
Facem o scurta halta in Petrosani, sa mancam ceva.
Cladirea fostului Cazino Muncitoresc este superba! Am stat inauntru sa ma uit in toate cotloanele ei si am descoperit si un fost teatru! Cochet, misto! Folosit acum pe post de salon pentru nunti.
Locul asta ma ajuta sa realizez un mare adevar:
Asa e 🙂
Si tot locul asta ne ofera un pranz foarte bun. Sau o fi pentru ca eram lihniti?…
Eu imi iau un fel de mancare cu totul si cu totul special:
Ceafa cu cartofi prajiti haha.
Dar bun-bun, n-am ce zice!
Acu’, ca ne-am potolit foamea, plecam mai departe, caci mai avem pana la destinatia finala. Pe drum, ne oprim si in judetul Gorj.
MANASTIREA TISMANA
Noi si inca vreo 2 suntem la ora asta la Tismana.
Urcam pe drumul de la intrare si descoperim semnele unui santier.
Chiar e santier! Curtea manastirii e plina de materiale, utilaje, moloz, biserica e acoperita cu schele si doar o parte dintre cladiri arata ca trecute prin renovare.
Lemne, nisip, paleti, Doamne, da’ cate nu sunt aici!
Le intreb pe maicutele din curte cand se va termina cu santierul. Nu stiu.
Dar cand au inceput lucrarile? – continui, curioasa.
Eheee, imi zice una dintre ele, de ani de zile!
Si incep sa imi povesteasca despre lipsa platii muncitorilor si alte detalii pe care incerc sa le pun cap la cap, ca sa inteleg ceva. Ca nu sunt la curent, recunosc.
Oricum, se vede ca s-a renovat frumos in multe parti din manastire. Dar mai e mult pana departe…
Am nimerit la ora slujbei de seara, asa ca intru un pic.
Nu am voie sa pozez. Imi adun gandurile, ma inchin si dau sa ies.
Aproape de iesire, descopar mormantul Sfantului Nicodim, intemeietor al Manastirii Tismana, mormant “pe care si l-a sapat”, dupa cum spune si placa de marmura de pe el.
Ma mai invart prin curte, printre saci de moloz, ciment, munti de pietris…
In spatele bisericii, ard lumanari.
Cimitirul micut al Manastirii este atat de curat si ingrijit! O maicuta tocmai a aprins cateva candele la niste morminte, chiar daca afara a inceput sa picure.
La iesire, vorbim despre crucea de pe stanca.
N-o vedeti, nu? Stati ca vi-o arat mai de aproape:
Dilema noastra e cum s-a suit cineva pana acolo, la cum arata versantul! Asta daca nu vorbim de vreun… alpinist dotat cu toate cele necesare.
MEHEDINTI
Si, in sfarsit, am ajuns la ultima destinatie in care avem treaba in aceasta deplasare. Din Gorj, am sarit pârleazul in judetul Mehedinti.
PONOARELE
Descopar pentru prima oara locul asta. Vremea e superba, aerul e senzational, asa ca imi iau picioarele la spinare, alaturi de cativa colegi.
Ca niste copii lasati liberi la joaca, urcam dealul din comuna Ponoarele, sa ne bucuram de view si sa ne facem poze cu literele. Eu, adica haha.
Tricou mai potrivit pentru a sta in centrul literelor nici ca aveam… (Nici nu ma vedeti, asa-i??)
Da’ nu-i nimic, exista o solutie:
Mai vin o data si la apus, de data asta, cu tricou de alta culoare 🙂
Ziceti voi daca ati vazut om mai nebun…
Si la pranz si pe seara, locul e tare frumos!
De o parte a dealului poti sa iti testezi privirea de vultur incepand cu biserica din comuna, apoi cu padurile din planul doi si, intr-un final, cu muntii din planul indepartat. Da, hai ca n-am nevoie de ochelari de distanta, uf.
De cealalta parte, vezi câmpurile de lapiezuri – unice in Romania, dupa cum citesc, “prin dimensiunile, compactitatea si altitudinea la care se gasesc”. Adica 600 metri, cand, in mod normal, ele sunt caracteristice Muntilor Alpi!
ANIMALE
Frateeee, nu stiu daca am vazut vreun loc atat de întesat de pisici si caini! Japonezii ar fi invidiosi de cate Cat Café ar putea deschide oamenii de aici. Daca ar vrea.
viata de caine…
La cina
Prindem zorii zilei in satul Nadanova. E inca atata liniste in jur! Miroase a iarba uda si lemne arse, miroase a “rece” si simti culoarea asta vie in fiecare particica din corp.
Pana si si fantana parasita are un farmec aparte in “decorul” asta.
E vremea dovlecilor copti si a unui pahar cu lapte proaspat, direct de la sursa…
PODUL LUI DUMNEZEU
Stiati de asa ceva? Ca Dumnezeu are un pod si el se afla in Ponoarele, Mehedinti?…
Acum am pasit si eu pe el, pentru prima oara.
Este unicul pasaj rutier natural la nivel national, cel mai mare pod natural al tarii si al doilea la nivel european (nu stim care e primul, ca nu scrie pe placa…). Tare, nu??
Are o lungime de cca 60 de metri. Daca vezi gaura de sub el, parca nu iti mai vine sa treci peste el. Nici macar pe jos, daramite cu vreun tir… (Noroc ca eu am vazut-o abia dupa ce am trecut.)
Practic, podul lui Dumnezeu s-a format prin surparea tavanului pesterii din apropiere.
Una din legendele locale zice ca in Pestera Ponoare locuia Dracu. La rugamintea satenilor, care doreau sa scape de el, normal, Dumnezeu a lovit tavanul pesterii, acesta prabusindu-se peste gura ei, formand podul. Si Dracu a fugit. Case closed.
De atunci, podul nou format a devenit al lui Dumnezeu, in timp ce stanca pe care s-a refugiat Diavolul a devenit Stanca Dracului. Previzibil 🙂
Dimineata pe racoare si pe soare, tragem inca o plimbare prin Ponoare – Doamneee, nu ma mai opresc din rime – si ne pregatim de… plecare. Punct.
Doar politistilor care ne trag pe dreapta la un moment dat le da cu virgula.
Caci noi avem fetze de oameni linistiti, la locul lor, dar masina a zburat ca Superman prin localitate.
Ma rog, fara peripetii nu se putea termina aceasta deplasare…
Acum, ajunsa in Bucuresti, am o intrebare: io cand mai plec in vacanta??? 🙂
